De curând, am scris aici pe blog un articol care s-a situat rapid în topul celor mai citite postări publicate, iar subiectul principal era acela de a renunța la țipete, de a găsi o altă variantă constructivă în a manifesta nemulțumirile față de cei din jur, în special în creșterea celor mici.
Bănuiam că nu sunt singura ce se luptă cu un astfel de comportament, iar deoarece pentru mine s-a dovedit utilă provocarea elasticelor de păr, am decis să împărtășesc experiența. Desigur, varianta aceasta funcționează, însă nu face minuni, iar de una singură, se prea poate să nu aibă nicio valoare. Ajută la controlarea impulsului de moment în a nu zbiera, însă ea are nevoie de o înțelegere mai complexă asupra gestionării comportamentelor și a emoțiilor copleșitoare.
De multe ori, țipatul pare un răspuns natural atunci când cei mici se comportă greșit, mai ales când toleranța la stres și la „prostiile” copiilor ne epuizează. Iar deși urletele noastre ar putea părea o metodă de disciplinare și de multe ori, singura modalitate aparentă de a atrage atenția celor mici, se pare că efectele psihologice asupra copiilor sunt reale pe termen lung și nu fac nicio favoare comunicării reale. Din contra, blochează ascultarea și împiedică reglarea emoțională sănătoasă.
Chiar și în cele mai bune circumstanțe, creșterea copiilor este o provocare. Aceștia sunt capabili din punct de vedere fizic, însă nu sunt foarte raționali, își pierd cu ușurință controlul emoțional, iar starea lor de spirit se poate schimba năucitor de repede. Și e perfect în regulă să fie așa. Însă în tot acest „carusel” complicat, întrebarea care rămâne este: cum devenim părinți buni, gestionând comportamentul exploziv și renunțând la țipete?
Ei bine, un punct de plecare extrem de important în acest context ar fi înțelegerea nevoii de a pune limite comportamentului celor mici și nu a emoțiilor. De fapt, e vorba despre permiterea emoțiilor de orice fel și corectarea clară doar a comportamentului ce creează neplăceri și nu a emoțiilor.
Motivația din spate, e aceea că pentru a-i ajuta realmente pe copii să învețe autoreglarea emoțională, e absolut necesar ca ei să fie capabili să-și exprime emoțiile. Și chiar dacă în multe situații ne vine greu să le permitem să exprime emoții (în special cele neplăcute), deschidem spațiu pentru a-i învăța cum să le facă față, oricât de inconfortabile ar fi.
Pe de altă parte, dacă însă punem limite, pedepsim sau ignorăm emoțiile, copiii ajung să învețe să le împiedice și să disocieze, așa cum am scris și aici. În cele din urmă, acest lucru pune copiii într-un risc mai mare de anxietate și alte probleme mai târziu în viață.
Cu toate acestea, găsirea distincției dintre comportament și emoții poate fi dificilă, mai ales în cazul copiilor mici, căci emoțiile copleșitoare duc la un comportament neplăcut aproape imediat. Spre exemplu, dacă unui copil i se ia dintr-o dată o jucărie, s-ar putea să reacționeze prin a lovi imediat pe cel/cea care i-a adus suferință. În aceste condiții, separarea furiei de lovire este crucială, explicând de ce e normal să fie furios, însă insistând de ce nu e acceptabil să devină violent.
Tocmai de aceea, concentrarea atenției ar trebui să fie pe corectarea sau oferirea de alternative la comportamentul care este „în afara limitelor”, în loc de pedepsirea emoțiilor copleșitoare. În acest sens, ar fi mai degrabă indicat să vorbim despre alte moduri de exprimare a furiei, în locul răzbunării fizice. Iar opțiunile pentru detensionare ajută și ele în direcția ventilării supărării, cum ar fi mișcarea fizică, obiectele senzoriale de detensionare ori tehnicile de respirație.
Predarea abilităților de autoreglare este o abilitate de viață pe care o vor folosi pentru totdeauna, iar odată ce vor deprinde să înțeleagă emoțiile și să le facă față și momentele de tensiune dintre noi, ce implică manifestarea nemulțumirii în moduri zgomotoase, vor fi mai puține.
Mergând mai departe, la fel de importantă precum stabilirea de limite acceptabile comportamentului și nu emoțiilor, ar fi să privim comportamenul în sine ca pe o formă de comunicare. Această modificare a mentalității ar putea schimba complet modul în care abordăm situațiile generatoare de conflict între noi și cei mici.
Astfel, în loc să vedem comportamentul greșit ca „acționând” în mod intenționat butoanele ce ne fac să „explodăm”, am putea privi în adâncime, încercând să descoperim sensul real din spatele comportamentului. Mânia și strigătele copiilor ar putea fi, de fapt, doar un semn al unei nevoi fizice ori de conectare, pe care încă nu o pot exprima bine: oboseală, foame, anxietate, suprasolicitare, boală, neglijare, etc.
Așa că, data viitoare când cei mici acționează într-un mod pe care l-am considera un comportament greșit, ar fi util să ne luăm un moment pentru a cerceta mai bine ce nevoie ar putea fi cauza principală a acestui comportament. Creșterea copiilor, fără a țipa la ei, devine posibilă odată ce înțelegem cauza reală a comportamentului lor, fără a mai considera că ei caută intenționat să ne facă viața dificilă.
Un alt punct important în a ne gestiona pornirile explozive, ar fi să ne alegem mai bine „bătăliile” în care suntem dispuși să „luptăm”. Uneori se întâmplă să pierdem energie încercând să corectăm o sută de lucruri în comportamentul copiilor noștri în fiecare zi, pornind de la maniere nepotrivite la masă, haine neasortate, dezordinea din cameră, lupte cu frații, supărări, etc.
În timp ce toate aceste probleme pot fi pe lista neagră a „părintelui perfect”, ar fi util să luăm în considerare cu atenție care dintre acestea problemele contează cu adevărat pentru noi. Așa că atunci când ne gândim cum ne-am dori să ajungă copiii noștri odată ce devin adulți, ne-am putea concentra asupra acelor aspecte relevante în devenirea lor.
Ne-am putea forma astfel priorități de focus în comportament, iar problemele care ne deranjează mai puțin, le-am putea corecta mai târziu în dezvoltarea lor (pe măsură ce deprind mai multe abilități de înțelegere și gestionare). Aceasta nu presupune că acceptăm orice probleme, ci doar că alegem pe moment să prețuim mai mult relația cu cei mici, în loc să scoatem la iveală orice mic obicei enervant.
Și poate printre cele mai relevante aspecte, identificarea propriilor declanșatori de furtună emoțională, ne-ar putea oferi mai multă claritate în percepția situațiilor de fapt. „Copiii nu vin pe lume cu intenții rele. Nu caută să ne obosească, să ne testeze răbdarea și să ne scoată din sărite. Ei vin la noi cu nevoia de iubire, conectare și apartenență” așa cum scria Rebecca Eanes în cartea sa „Positive Parenting”. Iar o astfel de perspectivă ajută în a înțelege că cei mici nu sunt programați să ne facă pe plac, ci sunt și ei oameni cu nevoi, dorințe și interese uneori diferite de ale noastre, așa cum am scris pe larg aici.
Însă lipsa identificării unor astfel de declanșatori, face ca ori de câte ori copiii nu se înscriu în preconcepțiile/așteptările noastre despre cum ar trebui să fie, să declanșeze în noi sentimente care stau la baza propriei furii. Traumele personale, bagajele emoționale inconștiente, de cele mai multe ori nu fac altceva decât să îngreuneze răbdarea și bunătatea pe care suntem capabili să le-o oferim copiilor.
Așa se întâmplă că anumite lucruri pe care copiii le fac, ori situații în care ne găsim împreună, să trezească în noi frică, rușine, dezamăgire, furie, ce nu au neapărat legătură cu comportamentul celor mici, cât cu modul în care acele emoții s-au așezat în noi de-a lungul timpului.
E nevoie de un efort profund și conștient în a deprinde o gestionare bună a comportamentului exploziv. Însă părinți fiind, suntem modele pentru copiii noștri și înainte de toate, cel mai adesea învață prin imitare, oglindind comportamentul nostru. Suntem adulții din relație și oricât de greu ar fi, atunci când ne dorim să le fim părinți buni, am putea îndrăzni să reparăm la noi, pentru ca cei mici să nu trebuiască să repare în ei mai târziu comportamente disfuncționale.
Mai multe despre cum să le vorbim copiilor pentru ca ei să ne asculte, am scris și aici.
Acest articol e elaborat plecând de la principiile elaborate de PhD Amy Webb, Doctor în Dezvoltare Umană și Științele familiei pe blogul personal, care e pentru mine o sursă minunată de inspirație.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
