Atunci când am gândit un slogan pentru Dialoguri sincere, am plecat de la dorința de a sublinia că informațiile postate aici sunt în mare parte despre cum noi, ca părinți, îndeplinim cea mai importantă misiune a noastră, aceea de a ne crește cum știm mai bine copiii. Și pentru că mare parte dintre textele scrise pe blog pornesc de la propria experiență în creșterea copilului, simt că un bine majoritar în relația noastră vine din conștientizarea faptului că și copiii tot oameni sunt, doar mai mici.
Mici oameni cu dorințe, sentimente și interese, iar pentru ca relația dintre noi și ei să funcționeze cât mai bine, cred că e nevoie de o analiză justă a realității, plecând de la premize echitabile. Ceea ce nu se prea întâmplă în viața de zi cu zi. Pe ei îi iubim cel mai mult pe lume și cu toate acestea, de la ei avem cele mai multe pretenții. Mai multe decât avem de la noi înșine, ori de la alți adulți responsabili.
Deseori trăim cu impresia că ei au fost trimiși pe pământ să ne facă nouă pe plac, să ne facă pe noi mai fericiți. Și pentru că noi i-am făcut, ni se pare că ne aparțin în totalitate. Că tot ce fac e pentru noi și despre noi. Practic, un fel de extensii ale noastre. Oricum, ei sunt copii, cum să vrea să facă altceva decât le spunem noi să facă?! Cum să simtă altfel decât le spunem noi că ai trebui să simtă?! Cum să-și dorească altceva față de ce le oferim noi? Sau mai ales, cum să îndrăznească să se revolte, să iasă din cuvântul nostru, să ne supere?! Nu?!
Și cu toate acestea, atunci când cresc, îi vrem independenți, siguri pe ei, întreprinzători, curajoși, hotărâți, impunători, dar și empatici, blânzi, atenți la nevoile celorlalți, implicați, deschiși, afectuoși, ce mai, să știe exact cine sunt și ce vor, împliniți din toate punctele de vedere. Adică ne așteptăm ca din copii obedienți, care nu deranjează oamenii mari din viața lor, peste noapte să se transforme dintr-o dată în oameni bine cu ei și cu cei din jur. Un astfel de rezultat e improbabil.
Mai mult decât atât, privind relația părinți-copii cu respect, echitabilitate și reciprocitate, înclin să cred că nu putem pretinde ca ei să ne asculte, dacă noi nu îi ascultăm pe ei. Cum să avem pretenții să își păstreze calmul, când noi explodăm de fiecare dată? Cum să așteptăm să fie recunoscători dacă noi nu le arătăm ce e recunoștința? Nu le putem cere să fie echilibrați, dacă noi nu suntem. Ba mai mult, tindem să le subestimăm trăirile doar pentru că nu le pot exprima. Le respingem comportamente doar pentru că nu se potrivesc cu imaginea noastră despre cum ar trebui să se comporte. Și în plus, uităm că de cele mai multe ori nu au suficient dezvoltate capacitățile necesare de a percepe lumea pentru a acționa așa cum „se cade” să o facă.
În final, copiii cresc așa cum îi învățăm că pot să fie. Cuvintele noastre și comportamentul nostru în raport cu ei, devin vocea lor interioară. Însă cred că dacă am căuta să ne raportăm la ei ca la niște mici oameni, le-am înțelege nevoile de a fi văzuți ca persoane individuale, cu interese și dorințe, ce merg uneori dincolo de așteptările noastre, le-am da șansa să crească cine sunt ei cu adevărat.
Am căuta să ne conectăm și să găsim armonie, descoperind soluții mulțumitoare pentru fiecare. Le-am accepta nevoia de joc, cunoaștere și atașament, fiind alături de ei în bucuriile și în suferințele lor. Le-am permite ca între limite clare ce țin de sănătate, siguranță și respect față de ceilalți, să poată explora în voie experiența de a fi oameni mici, ce astfel vor crește mari.
Și uite așa, cu blândețe și fermitate, respect și inima deschisă, privind just realitatea fiecăruia, oamenii părinți pot căpăta puterea să crească oamenii copii, spre a fi bine cu ei si cei din jur, în fiecare zi. 🙂
