Despre reziliență am scris deja aici pe blog, însă acum simt să evidențiez o confuzie destul de des întâlnită în depășirea obstacolelor de orice fel: disocierea. Acel sentiment de aparentă ne-afectare în fața unui eveniment supărător emoțional.
Tindem să îi numim pe copii „rezistenți” pur și simplu pentru că nu plâng, sau nu devin vizibil supărați. Ne chiar lăudăm și îi apreciem pentru că sunt „puternici” în a face față cu bine adversităților.
Așa am crescut noi, crezând că reziliența ține de natura umană, de caracterul nostru, de „a nu pune la suflet” greutățile, trecând peste ele de unii singuri.
Abia acum când viața „ne prinde din urmă”, când devenim părinți și avem nevoie de maturitate emoțională, vedem necesitatea de a începe propriile dialoguri sincere, uitându-ne spre noi. Abia acum, căutând să înțelegem și să vindecăm trecutul, putem cu adevărat adresa realitatea pentru ce a fost. Așa realizăm că în loc să procesăm, am crescut îngropând sentimente neplăcute.
Poate n-am avut la îndemână acele atribute necesare rezilienței și pentru a supraviețui, am găsit confort în a disocia. Ne-am dezvoltat abilități temporare de a rezista emoțional și n-am mai găsit momentul sau mediul în care să ne tratăm sentimentele.
Am trecut cu vederea nevoia de a le integra în cine suntem, iar în cele din urmă, am încetat să ne acordăm permisiunea de a le simți. Și astfel, am ajuns inconștient, să reprimăm emoțiile negative.
Ce a adus această reprimare a sentimentelor în viața noastră de acum? În primul rând reacții exagerate în fața stresorilor, tulburări de comportament precum agresivitate sau pasivitate, mânie, tristețe, frică nejustificată. Dar și vină ori rușine. Toate exacerbate odată cu prezența în viața noastră a celor mici. Copiii par să ne apese toate „butoanele” greșite ce ne fac să explodăm, iar rațiunea pierde mereu în fața emoțiilor nestăpânite.
Acestea sunt, în principal, efecte ale disocierii. Anxietatea, nervozitatea de acum, lipsa controlului. În fapt, lipsa unui echilibru interior, al unei maturități emoționale pentru care luptăm din greu acum, pentru a fi părinții de care au nevoie copiii noștri. Ne războim cu noi, pentru a învăța să răspundem cu iubire, chiar și atunci când suntem răniți, provocați sau copleșiți.
De ce insist în a numi și însuși corect reacția în fața adversității? Întrucât cred sincer că doar deschizând casete de dialog putem rescrie o nouă poveste pentru copiii noștri. Doar creând un mediu bazat pe relații de atașament securizat, în care sentimentele sunt numite și simțite la timpul lor, putem cultiva realmente rezistența sănătoasă. Un loc în care greșelile duc la învățare, conflictul se reconciliază și oamenii sunt iubiți în toată imperfecțiunea lor. Unde le e permis să cadă și unde sunt încurajați să se ridice căutând propriul echilibru.
Responsabilitatea noastră este de a ne pregăti copiii pentru viața lor de adulți, acolo unde vor petrece mare parte a vieții și unde vor avea nevoie să facă față provocărilor din fiecare zi. Oamenii mici vor crește și ei mari curând, iar echilibrul (sau dezechilibrul) lor interior va depinde în mare parte de însușirea rezilienței, ori a disocierii. Până mai suntem noi la „frâiele” alegerilor în devenirea lor, hai să ne asigurăm că alegem conștient.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
