Poate printre cele mai dificile situații de gestionat în relația părinți-copii, tantrumurile/crizele de furie ne seacă total de energie și ne lasă neputincioși în a găsi o rezolvare funcțională rapidă.
Copiii buni, înțelegători, cuminți și relaxați, devin dintr-o dată butoaie cu pulbere ce explodează în fața noastră în moduri violente. Pare că nu-i mai recunoaștem, iar de multe ori ne transformăm și noi. În fața disperării, ne pierdem tot controlul emoțional și deși știm că ar fi indicat să tratăm cu calm orice episod de tantrum, sfârșim prin a avea unul chiar și noi. Iar articolul aici de față, vine să ne arate de ce totuși e extrem de important să depunem efort pentru a ne păstrăm calmul în astfel de situații.
Probabil nu e primul articol pe care îi citești pe această temă. Dacă te-ai lovit deja de cel puțin o criză de furie a copiilor, ai căutat să vezi dacă e normal comportamentul lor, ori e ceva în neregulă cu ei. Așa că ai aflat deja că tantrumurile fac parte dintr-o etapă obișnuită a dezvoltării. Însă de aici până la a gestiona astfel de manifestări, ar putea fi util să înțelegem fiziologia unei crize.
Potrivit lui R. Douglas Fields, neurolog și autor al cărții „De ce explodăm: înțelegerea circuitului furiei în creierul tău”, un atac de furie implică două părți ale creierului: amigdala, care este responsabilă în primul rând de procesarea emoțiilor precum frica sau furia; și hipotalamusul, care controlează parțial funcții inconștiente precum ritmul cardiac sau temperatura.
Practic, amigdala funcționează ca la un detector de fum al creierului și hipotalamusul e cineva care decide să pună benzină sau apă pe foc – cu hormoni precum adrenalina și cortizolul. Așa că atunci când copiii încep brusc să plângă, din momente aparent absurde, ei nu sunt în mod conștient de nestăpânit – amigdala lor a detectează o amenințare și hipotalamusul îi face să ”explodeze”.
În timpul răspunsului la stres, copiii experimentează de regulă accelerarea bătăilor inimii, palme transpirate și mușchi tensionați. Și oricât de mult am vrea să credem despre copiii noștri că sunt ascultători, în astfel de momente e de așteptat să nu ne asculte. În primul rând, răspunsul la stres diminuează capacitatea deja limitată de autocontrol a celor mici, o funcție asociată în general cu cortexul prefrontal insuficient dezvoltat.
„Când casa ta e în flăcări, nu îți vine să stai și să meditezi; vrei ca al tău corp să facă tot ce îi stă în putere astfel încât să poți scăpa”. În contrast cu ei, noi ca adulți, cu puțină auto-reflecție logică, putem frâna răspunsul nostru la stres. „Când un șofer îți taie calea pe șosea și sângele tău începe să fiarbă, cortexul tău prefrontal îți permite să te gândești:„ Stai puțin, nu trebuie să acționez în acest fel ”, spune R. Douglas Fields.
Dar deoarece cortexul prefrontal nu se dezvoltă suficient până la vârsta adultă, el nu le e disponibil copiilor pentru a le inhiba și controla impulsurile. Tocmai de aceea, în majoritatea cazurilor în care încercăm să discutăm rațional cu ei în timpul unei crize de furie, ne trezim într-o situație sortită eșecului. Facem apel la o parte a creierului care nu funcționează pe deplin.
Vestea bună e că, din fericire, specialiștii ne spun că în astfel de momente, noi ca adulți îi putem ajuta pe copii, folosindu-ne de propriul creier dezvoltat, ca un surogat pentru cortexul lor prefrontal încă în dezvoltare.
Nu este complet clar cum funcționează acest lucru, cercetarea fiind încă în derulare. Cert e că există mai multe componente fiziologice, iar una ar putea implica neuroni oglindă, celule cerebrale care se declanșează ca răspuns la comportamentele proprii și ale altor persoane. Astfel, ceea ce deja se cunoaște despre acest grup de celule cerebrale, ne poate ajuta, ca părinți, să înțelegem modul în care reacțiile noastre sunt oglindite în copiii.
Neuronii oglindă au fost găsiți nu numai în zonele motorii ale creierului, ci și în zonele care se ocupă de emoție. Aceeași parte a creierului tău care se aprinde atunci când te simți fericit, se poate aprinde și atunci când observi fericirea în ceilalți. Așadar, oglindirea comportamentului e atât de natură fizică, dar și emoțională.
În acest context, în procesul de calmare a tantrumurilor, e importantă concentrarea noastră mai degrabă de acțiuni, decât pe cuvinte. Asocierea calmului cu indicii calde și empatice, pot semnala amigdalei copiilor că nu există un pericol real, astfel că ar putea înceta să trimită alarma, determinând oprirea ”exploziei” ca răspuns la stres.
Păstrându-ne cumpătrul, cei mici ar putea reflecta emoțiile doar uitându-se la comunicarea noastră nonverbală, cum ar fi postura corpului, tonul vocal și expresiile faciale. Contactul vizual și rămânerea într-o zonă de siguranță confortabilă copiilor în astfel de momente, ar facilita în plus transferul neuronilor oglindă pentru a restabili liniștea în furtună.
Așadar, „cheia” unei gestionări cât mai bune a tantrumurilor celor mici, pare să stea în capacitatea de a nu „exploda” la rândul nostru, ci de a ne regla mai întâi răspunsul la stres. De a ne gestiona propriile emoții, în așa fel încât copiii să-și poată acorda în oglindă comportamentul la ele.
Sigur, această reglare de răspuns în fața stresului poate fi foarte dificil de înfăptuit în afara unei prezențe conștiente, a unei cunoașteri obiective a tuturor motivelor ce stau în spatele deturnărilor noastre emoționale.
Tocmai de aceea, înainte de a chestiona comportamentul copiilor, am putea înțelege că sunt și ei mici oameni cu interese și dorințe, ce merg uneori dincolo de așteptările noastre. Așa că atunci când ne dorim să le fim părinții de care au nevoie, e necesar să controlăm comportamentul nostru înainte să chestionăm comportamentul lor. Să pornim pe drumul cunoașterii personale, înaintea aplicării variantelor de parenting, așa cum am scris și aici.
În plus, despre ce ar putea ajuta în a gestiona comportamentul exploziv, te invit să citești mai multe aici.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
