Nu cu mulți ani în urmă, după venirea pe lume a copilului, când avea în jur de 3 ani, în urma deprecierii destul de urâte a relației cu soțul, am decis că e cazul să încercăm terapia de cuplu. Simțeam că nu ne mai puteam conecta nicicum și din punctul meu de vedere, absolut orice avea de zis mi se părea că e un afront la adresa mea. Așa am aflat că în relații, fiecare venim cu experiențe emoționale anterioare, care ne-au format așteptări pe parcursul vieții.
Cu toții cărăm zilnic un bagaj invizibil plin de emoții atașate trecutului, bagaj ce atunci când preia controlul asupra noastră, devine o povară. Acest tip de emoţii puternice din trecut, indiferent că sunt negative sau pozitive, pot fi la fel de nocive atunci când nu te lasă să fii pe deplin prezent în relația actuală. Amintiri din situații ce ți-au produs frustrare, singurătate, anxietate, teamă, furie, prin prisma experiențelor trăite mai demult, hrănesc gânduri și sentimente de nemulțumire, vinovăție, chiar ură și ajung să îți definească identitatea.
La fel de dăunătoare pot fi însă și amintirile de supraapreciere a unei foste relații sau chiar a relației părinților, ori a relației tale cu ei. Hrănite de un tablou al unui ideal imaginat, mai mult decât real (aceasta întrucât în copilărie/tinerețe nu ai fost suficient de conștient de situația de fapt), o să cauți mereu o „fata Morgana”, un „Făt frumos pe cal alb” și deși vei întâlni probabil oameni buni pentru tine, în final pericolul e același. Bagajul emoțional va adânci în tine sentimente de nemulțumire legate de propria persoană, soț/soție, chiar și de copii, profesie, colegi ori societate în general, devenind un veritabil morocănos, veșnic nemulțumit și neîmplinit.
Revenind la mine și la relația mea, trebuie să mărturisesc că terapia a fost salvatoare. Prin intermediul ei, am descoperit că mare pare din vina relației nefuncționale se datora bagajului emoțional neconștientizat. E adevărat, eu eram cea veșnic nemulțumită și acuzatoare, însă mă simțeam îndreptățită să fiu așa, întrucât eu eram singura care mă ”jertfeam” în favoarea bunăstării copilului și a întregii familii, privind cu ciudă cum viața soțului nu se schimbase prea mult.
Frustrată, obosită, descumpănită, mă simțeam neajutorată și singură în tot demersul meu de a fi un părinte bun pentru copilul meu și din această cauză, nimic nu mai funcționa între noi. Iar în ochii mei, el era vinovatul suprem. De multe ori vedeam că își dă interesul în a îmi face pe plac, îl simțeam bun și răbdător, iar aceasta stârnea alt val de frustrare în mine. Îmi părea rău pentru ieșirile mele nervoase și oricât mi-as fi dorit să fiu o versiune mai bună a mea, nu reușeam să îmi controlez reacțiile acuzatoare și urâcioase.
Mă culcam cu gândul că mâine o să fiu drăguță cu el și în momentul în care îl vedeam dimineața, uitam orice intenție de a fi altfel. Ne obișnuisem oarecum să fim „acri” în general unul cu celălalt și deși mare parte dintre schimburile noastre de replici sfârșeau cu discuții în contradictoriu, nu făcusem niciun demers efectiv pentru a îndrepta lucrurile.
Situația avea să se schimbe însă într-o iarnă când, întorși din vacanța petrecută alături de cei mai buni prieteni, aceștia ne-au mărturisit că nu mai suportă să vadă atâta ostilitate în relația noastră. Că acest lucru ne eroda pe noi în fiecare zi, dar urma să aibă repercusiuni urâte asupra copilului. Asupra modului în care el se va relaționa ulterior la o familie. Că acesta nu va crește semănând cu mama ori cu tata, ci va crește semănând cu relația dintre mama și tata. Iar lucrul acesta m-a durut cel mai mult. Și abia atunci, pe moment, am realizat cât de gravă e situația, iar dacă ne doream să rămânem soț și soție, era musai să lucrăm la aceasta.
Așa am luat-o pe calea terapiei în cuplu și curând am aflat că toate nemulțumirile mele legate de soț porneau din percepția mea idealizată despre cum ar trebui să fie un tată. Percepție oglindită într-un tablou supraapreciat al copilăriei mele în care tatăl a fost mereu alături de mama, un fel de semizeu care le făcea și știa pe toate. Care sărea în ajutor înainte să apuce cineva să-l ceară, care împlinea nevoile tuturor, cu atât mai mult ale mele, ca mezină a familiei. Care m-a protejat și mi-a oferit mereu tot ce a știut el că aș avea nevoie.
Știu. O să zici că e absurd. Cum să mă afecteze un astfel de comportament, teoretic ideal de părinte, care mi-a împlinit toate necesitățile? Mai mult, ce spune aceasta despre șansele noastre de a mai fi părinți buni, dacă și atunci când suntem cât știm de buni, tot există posibilitatea de a ne afecta copiii? Ei uite că în situația mea, a creat așteptări nerealiste.
Însă mai mult decât atât, m-a crescut fără a ști să cer nimic de la nimeni, ci să mă aștept să îmi fie împlinite toate nevoile fără ca eu să le verbalizez. Iar dacă cumva nu primesc exact ce îmi doresc, să mă mulțumesc cu ce mi s-a oferit, ori să mă lupt singură pentru mai mult. Și uite așa, acest gen de bagaj emoțional, nu a părut să mă afecteze vreodată în parcursul meu, până în momentul în care am devenit părinte, iar soțul a devenit tatăl copilului meu.
Atunci, toată perspectiva mea s-a schimbat la nivel subconștient, iar așteptările mele legate de experiențe emoționale anterioare s-au activat. Căutam în soț, tatăl implicat care le face și le știe pe toate, care e acolo mereu, care împlinește nevoi automat, care știe exact ce are de făcut pentru ca eu și copilul meu să fim bine. Însă realitatea a fost alta. El, cu propriul bagaj emoțional și cu trauma copilului crescut singur, (întrucât părinții erau la muncă în străinătate), a făcut mereu atât cât a știut/putut pentru mine și copilul nostru.
Abia apoi am realizat că el a făcut cât a putut de bine, însă pentru mine nimic nu a fost suficient. Iar dacă eu nu am cerut nimic (ajutor în îngrijirea copilului, suport emoțional, afecțiune, orice), el a dat atât cât a crezut ca e nevoie. Iar prăpastia dintre noi s-a adâncit în fiecare zi.
După conștientizarea bagajului emoțional, evident, lucrurile au început să funcționeze mult mai bine între noi. Am înțeles că nu suntem inamici și deși existau resentimente, iubirea dintre noi era încă acolo. N-a fost ușor să renunțăm la vechile obiceiuri proaste de a ne contra și ”înțepa” intenționat. O mai facem și acum uneori. Relația necesită în continuare foarte multă muncă, însă acum ne dăm mai mult credit.
Cunoaștem fiecare bagajul emoțional propriu, dar și al celuilalt și acestea ne ajută să temperăm ostilități, să fim mai îngăduitori. Am învățat să cer atunci când am nevoie de ajutor, suport, afecțiune, iar el a învățat să ofere mai mult din ce nu a avut nici el.
Așadar, pentru a nu cădea în capcana unui trecut neprietenos (cum a fost în cazul lui), ori supraapreciat (cum a fost în cazul meu), proiectat în prezent și chiar în viitor, cred că e important să îți analizezi reacțiile, fiind mereu conștient de bagajul emoțional din fundal. Iar dacă ești părinte, cu atât mai important e să fii bine cu tine și temperat în comportament, pentru că, ai în vedere, o spun din nou, copilul nu va semăna nici nu mama nici cu tata când va crește mare, ci va semăna cu relația dintre mama și tata, cu modul în care voi vă raportați la cei din jur, la societate în general.
Iar dacă ar fi să învăț din exemplul meu, ți-aș recomanda să nu împlinești nevoi dacă ele nu sunt exprimate, să nu afișezi doar imagini ideale și mai ales, să pornești dialoguri sincere și cât mai deschise în legătură cu realitatea voastră.
După ce începi dialogul cu tine, dar și cu cei apropiați, punându-ți întrebări sincere despre trecutul, prezentul și viitorul tău, te aștept să verifici și alte aspecte în calea stării de bine cu tine, aici. Mulțumesc!
