Cele 6 dialoguri

Citind capitolele incluse în carte alături de cei mici, veți descoperi situații în care vă regăsiți, probabil, și voi uneori, momente în care nervii se întind la maxim, iar conectarea dispare.

Însă rolul lecturii unor astfel de dialoguri, pe alocuri tensionate și ce abordează subiecte sensibile, e de a oferi șanse de exercițiu, observând greșeli și corectând comportamente, anticipând rezolvări și calea spre reconectare.

Cele 6 Dialoguri sincere incluse în Volumul 2 tratează subiecte precum răbdarea, curiozitatea, cheful de joacă, dar și simțul proprietății, umilirea, intimidarea ori încrederea în sine.

De asemenea, sunt aduse în discuție temerile, reacțiile în fața greșelilor, distincțiile între nevoi și dorințe, limbajele iubirii, dar și prezența ecranelor și a pericolelor ce vin odată cu utilizarea lor în exces, toate pe înțelesul celor mici și într-un mod distractiv.

În plus, Volumul 2 îl aduce în dialog și pe tatăl mult îndrăgitului Rai pentru a întregi tabloul de familie și a da o voce tuturor în a exprima iubirea ce îi leagă, atât în zbucium cât și în armonie, în bucuria de a fi împreună.

Așadar, iată despre ce e vorba în fiecare dintre ele:

Întrebări fără răspuns

Știm cu toții cât de valoroasă e curiozitatea, ca vector al noilor descoperiri, însă, cu toate acestea, deseori, tindem să limităm avântul copiilor spre a cunoaște lumea înconjurătoare.

Sigur, nu o facem cu răutate, doar că în agitația zilelor, multe întrebări copilărești rămân fără răspuns în graba de a finaliza activități, în lipsa timpului ori a răbdării necesare.

Problema, însă, e că cei mici învață că acea curiozitate ce-i caracterizează nu e ceva apreciat, ci din contra, e ceva ce e nevoie să fie înfrânat pentru a nu le cauza și mai mult disconfort.

Astfel, treptat, fie încetează să rămână curioși, fie caută să obțină răspunsuri la întrebări pe cont propriu, din surse necontrolabile.

Iar dincolo de toate acestea, ce caută să sublinieze dialogul, e nevoia de a exersa răbdarea, indiferent de vârstă, pentru a stăvili lupte de putere ce nu fac altceva decât să destabilizeze conectarea în familie și în societate, în general.

Poate, dacă am avea mai multă răbdare, cu toții, am păstra dialogul deschis, iar prin empatie și bunătate, am împărtăși mai mult din cât știm ori din ce ne preocupă, pentru a crește împreună.

În aceeași notă de a ne acorda timp unii altora și lumii ce ne înconjoară, propunerea de activitate asociată dialogului e de a exersa și a urmări ce putem face fiecare pentru a ne crește răbdarea împreună.

De împrumut

Vă invit la un exercițiu de imaginație. Sunteți într-un spațiu public, în compania prietenilor sau a unor necunoscuți, iar unul dintre ei vă smulge din mână telefonul pentru a face o poză, să zicem. Apoi descoperă o aplicație interesantă și continuă să vă folosească telefonul. Poate vă scormonește prin poșetă/borsetă și găsește cheile de la mașină și decide să dea o tură prin oraș.

Cum reacționați? Cât de confortabili sunteți atunci când cineva folosește bunurile personale fără drept la replică, chiar dacă vi le înapoiază, în cele din urmă?

Probabil, reacțiile în fața unor astfel de situații nu sunt tocmai prietenoase și totuși, continuăm, de cele mai multe ori, fără prea multă compasiune, să le cerem copiilor să împrumute cu zâmbetul pe buze orice jucărioară pe care o posedă atunci când sunt în compania altora.

De ce? Pentru că obișnuim să desconsiderăm valoarea atașată obiectelor copilărești, iar din dorința de a nu escalada conflicte, fără să vrem, ajungem să desconsiderăm sentimentele propriilor copii.

Poate, dacă am învăța, cu toții, să setăm limite sănătoase, să spunem „nu” atunci când simțim să o facem fără să jignim ori să devenim ofensivi, ne-am teme mai puțin de refuzuri, ne-am controla mai bine reacțiile și am împărți din bucuria noastră fără resentimente.

În acest context, Dialogul „De împrumut” oglindește tocmai dificultatea de a ne poziționa corespunzător în astfel de situații, de a pune limite și de a arăta înțelegere față de noi și ceilalți, dar mai ales, nevoia de a învăța împreună cum să fim buni pentru noi și cei din jur.

De asemenea, propunerea de activitate, „Un picnic cu bucurie”, ce însoțește dialogul e potrivită pentru a exersa împărtășirea bucuriei, căci, poate, fericirea sinceră nu vine din lucrurile pe care le avem, ci din ceea ce decidem să facem cu ce avem, în compania celor dragi.

Hai acasă!

Dezbaterile privind bullying-ul, acest fenomen social cu impact puternic asupra dezvoltării individuale, sunt nenumărate și oricât de mult ne-am dori să îi ferim pe cei mici de adversitate, cel mai bun lucru pe care putem spera să îl facem e să le fim suport în creșterea rezilienței.

Și insist să fac o paranteză aici, pentru a face diferența între adevărata reziliență și disocierea ce maschează aparenta neafectare, despre care te invit să citești mai multe aici.

Așa cum ne arată studiile recente, relațiile de susținere, în care cel puțin un părinte e prezent cu iubire și disponibilitate, sunt cele care construiesc stima de sine și abilitatea de a face față cu bine oricăror dificultăți.

Cu toate acestea, chiar dacă suntem acolo, uneori, se întâmplă să ne scape din vedere anumite aspecte, să judecăm greșit ori pur și simplu să ignorăm semnale catalogate drept copilărești din perspectiva noastră de adulți.

În acele momente, însă, când relația de susținere e întreruptă, cei mici cad cu ușurință în plasa bullying-ului, devenind victime fără voie a insultelor sau abuzurilor de orice fel.

Poate, dacă am fi realmente prezenți în interacțiunile cu ei, dacă le-am da atenție și ascultare, dacă am povesti mai des despre valorile noastre, ar prinde curaj să țină mai mult cu ei, fără a pleca urechea la „gura lumii”. Nu s-ar lăsa intimidați și ar învăța să se apere fără a ataca, păstrând încrederea în ce e bun în ei.

Și deoarece pentru copii o invitație la joacă rezolvă mare parte dintre conflicte, supărări ori răutăți aruncate fără prea mult discernământ, propunerea de activitate asociată dialogului vine cu o idee de joc de pe vremea copilăriei noastre, adaptată copiilor de azi, „Verde stop”.

Accident

Deseori, cea mai mare teamă a părinților e ca cei mici să pățească o nenorocire, iar ei să nu poată face nimic pentru a rezolva situația. Probabil, e o iluzie să credem că e în controlul nostru tot ce li se întâmplă copiilor, însă din iubire nemărginită, am prefera să îi apărăm de pericole cum știm mai bine.

Cu toate acestea, imprevizibilul se întâmplă și, din păcate, uneori, cei mici au de suferit. În acele momente ne pierdem rațiunea, iar emoțiile pun stăpânire asupra noastră încât ajungem să manifestăm puțină compasiune în clipele în care au cea mai mare nevoie de ea.

Astfel, în loc să le oferim mângâiere, ajungem, din lipsa controlului, să adăugăm suferință copiilor căutând vinovați ori criticând peste măsură greșelile lor. Nu o facem intenționat, însă, orbiți de teamă, prioritizăm durerea noastră în loc de cea a lor.

Poate, dacă am reuși să privim realitatea pentru ce este și nu prin filtrele încărcate de frici, rușine ori vinovăție, am putea oferi mai mult suport fizic și emoțional necesar alinării suferinței în momente dificile.

Așa, poate, am recunoaște că suferința nu are nevoie de prelegeri, denigrare, negare sau minimizare, ci are nevoie de brațe iubitoare unde să fie ascultată și validată așa cum se simte. Iar doar atunci când se reinstaurează, încet, liniștea, să căutăm împreună soluții pentru a evita alte pericole, învățând din ce n-a funcționat anterior în a rămâne în siguranță. 

În plus, ne-ar fi de ajutor să clădim încrederea unii în ceilalți, căci în lipsa ei rușinea, teama și vinovăția lasă iubirea plină de goluri greu de astupat sănătos mai târziu.

Tocmai de aceea, propunerea de activitate ce însoțește dialogul, „Traseul cu obstacole”, vine să probeze, în joacă, cât de responsabili putem fi în a ne ghida unii altora pașii, cedând controlul în fața încrederii că fiecare se străduiește, atât cât poate, să se mențină în siguranță atât pe el, cât și pe cei din jur. 

Vreau orice!

Noi, oamenii, obișnuim să vrem cât mai multe pentru noi, atunci când ne trebuie și nu mai târziu. Avem nevoi ori dorințe și le vrem împlinite. Dăm din coate, strigăm tare, fiecare în felul lui și de cele mai multe ori când nu se întâmplă așa cum vrem, ne revoltăm.

Deseori, adulți fiind, confundăm dorințele cu nevoi și din goana pentru fericiri imediate încurcăm propriile socoteli. Ba chiar, ajungem să ne distragem atenția de la ce e cu adevărat important, cheltuind nesăbuit pentru a ne stăvili nevoi neîmplinite.

Alteori, poate, am învățat că iubirea față de sine ori față de cei dragi se manifestă primind și oferind, cât mai multe lucruri ori experiențe, iar atunci când nu se întâmplă conform așteptărilor, simțim că iubirea ne scapă dintre degete.

Însă, poate, dacă am înțelege mai bine care e motivația noastră în a cheltui, am reuși să temperăm porniri ce ne fac un deserviciu și am acorda mai multă importanță educației financiare. Ne-am seta cântarul nevoilor și dorințelor în echilibru și am reuși să vedem că nu suntem atât de diferiți de cei mici atunci când vor totul dintr-o dată.

Le-am arăta compasiune și am căuta rezolvări libere de vină și judecată. Ne-am asuma că suntem oglinzi pentru ei și am fi mai conștienți de ce lăsăm să se reflecte.

Am recunoaște că bucuriile cumpărate își pierd strălucirea repede și satisfacția nu e una durabilă. Am înlocui obiecte ușor de uitat cu experiențe memorabile și, mai ales, am acorda timp de calitate, fără etichetă.

Acesta este și scopul propunerii de activitate asociată dialogului, „Căpșu-banana și Cioco-banana”, de a petrece timp împreună pregătind desertul preferat, pentru că, nu-i așa, cele mai gustoase preparate ies mereu gătite în compania celor dragi!

La ecrane

Mulți dintre noi, probabil, obișnuim să spunem că în ziua de azi copilăria nu mai este cum a fost odată. O spunem cu nostalgie și regret, dar și aruncând o urmă de judecată asupra copiilor ce par să nu mai știe să se joace precum o făceam noi.  

Îi învinovățim că pierd timpul conectați la aparate, în mediul virtual în loc să se joace liber. Că petrec prea mult timp în spații închise și au nevoie de jucării complicate pentru a se bucura de copilărie. Că nu mai știu să socializeze față în față și cer mereu companie. Iar atunci când nu e nimeni să-i distreze, că preferă ecranele în locul altor variante.

Poate, dacă am fi mai îngăduitori, am recunoaște că nu doar copiii de azi sunt diferiți, ci și vremurile în care cresc sunt altele. Așa, poate, am renunța la judecată, acceptând diferențele între generații, înțelegând că a fi diferit nu înseamnă a fi greșit. Le-am arăta compasiune și am încerca împreună să păstrăm copilăria frumoasă pentru ei.

Doar că, deseori, ne mulțumim cu a critica sau mai rău, a pedepsi ce nu împlinește așteptări. Nu o facem cu răutate, însă, poate, așa am învățat că se corectează comportamente. Se prea poate ca vocea noastră să fi fost redusă la tăcere în copilărie, iar azi să reproducem, inconștient, aceleași tipare cu propriii copii.   

Din păcate, astfel de comportamente nu fac altceva decât să blocheze dialogul și să ducă la deconectare în familie. În plus, cercetările privind atașamentul vin să ne spună că oamenii sunt în permanentă căutare de conectare, spre a simți că aparțin lumii. Iar atunci când nu se simt acceptați așa cum sunt într-un mediu, se orientează spre altele, chiar dacă acestea nu sunt mereu sigure ori sănătoase pentru ei.

Pericolul e și mai mare în copilărie, în anii vulnerabili când discernământul e încă în formare și când deconectarea prelungită de la noi e înlocuită cu atașamentul față de egali ori față de mediul virtual.  

Sigur, ideal ar fi să păstrăm mereu conectarea unii la alții, însă întrucât deconectările sunt normale, ce am putea face ar fi să ne asigurăm că reparăm, întotdeauna, ce nu a funcționat între noi, fără a lăsa fisurile să se transforme în prăpastii ce ne depărtează, în loc să ne aducă înapoi în armonie.

Mai mult decât atât, poate, dacă am recunoaște mai mult adaptarea la vremuri, ne-am vedea și pe noi petrecând ore în șir conectați în lumea virtuală, confortabilă, satisfăcându-ne nevoia de control și apartenență.

Am căuta mai mult echilibru în propria viață și ne-am cunoaște mai bine lista de priorități, înainte de a le cere copiilor să manifeste stăpânire de sine. Am înclina balanța conectării la cei dragi, înaintea oricărei ale conexiuni.

Astfel, propunerea de activitate ce însoțește dialogul, „Căsuța Cip-Cirip”, oferă o bună oportunitate de a petrece timp cu folos împreună păstrând creativitatea, munca în echipă și bucuria de a împărtăși momente de conectare reală, în joacă.

 

Despre carte am scris mai multe aici, iar despre propunerile de activități creative ce însoțesc dialogurile poți citi aici. Dacă crezi că ar putea fi bună și pentru voi, te invit să o comanzi pe site-ul Editurii Cartemma aici.

Mulțumesc!