Salutare!

Mă bucur mult să te găsesc aici. Eu sunt Laura, mămică, soție, marketing manager, voluntar în asociații, fan al cărților pentru copii, pasionată de scris. Și nu întâmplător am lăsat acest ultim atribut la capătul frazei, întrucât de curând mi-am găsit vocea aceea care mă îndeamnă să pun pe foaie sentimente, trăiri, experiențe, lucruri care mă schimbă, influențează, țin pe linia de plutire, ori care mă determină să fiu o versiune mai bună a mea pentru mine și cei din jur.

În special pentru copilul meu, întrucât pot spune cu sinceritate că acesta a fost adevăratul motiv pentru care eu am pornit pe calea dezvoltării personale.

Acum dacă e să mă uit în urmă, deși fiica mea are doar 6 ani, simt că nu mai pot creiona cu exactitate o imagine clară a mea despre cum eram înainte. Sigur, fără a exagera, întrucât trăsăturile de personalitate au rămas aceleași, chiar și valorile, deși în era pre-mămicie nu știam foarte multe despre acest capitol și cât de mult ne influențează el obiectivele, credințele și alegerile pe care le facem.

Cu toate că mereu am fost o persoană responsabilă, perfecționistă, independentă, hotărâtă și întreprinzătoare, abia în momentul în care am aflat că voi avea un copil am înțeles că de fapt întreaga mea scală de priorități avea să se schimbe. Și oare mi-a plăcut această conștientizare a situației de fapt? Îți spun sincer că nu! Am realizat atunci cu egoism și superficialitate că nimic din viața mea de până atunci nu putea continua în același ritm și multe aveau să se schimbe fără ca eu să mă pot opune.

A fi mamă nu a fost neapărat o prioritate, deși proiectam undeva, ca orice adult ce nu are copii, o familie perfectă, în care fiecare e fericit, separat și împreună. Însă copilul a venit și odată cu el a început și lupta mea pentru a fi o mamă perfectă. Dacă acesta era noul atribut cu care trebuia să mă obișnuiesc, simțeam că ar fi cazul să fac din mămicie un scop al vieții, ce să imi aducă cel puțin la fel de multă mulțumire personală precum îmi aduceau toate celelalte activități pe care le făceam înainte și acum ieșeau din schemă.

Desigur, din fericire, între timp am înțeles că mama perfectă nu există. Există doar mama iubitoare, bună, deschisă, mama care greșește, care e fermă, empatică, reală și atentă la copilul/copiii ei. Însă până să aflu acest adevăr, lungă a fost frământarea personală, pavată cu oboseală cruntă, frustrare, tristețe și veșnică nemulțumire.

Cum am ajuns așa? Păi nu a fost foarte complicat. Intram într-un nou capitol al vieții despre care habar nu aveam cum se gestionează, așadar, pentru a suplini calități pe care nu simțeam că le aveam, am început o frenetică încrâncenare de a acumula cât mai multe cunoștințe legate de buna creștere a copiilor. Citeam cu nesaț articole de specialitate (și unele de mai puțină specialitate aș spune acum), urmăream specialiști în parenting, citeam cărți recomandate pe grupurile de părinți (nenumărate grupuri de părinți unde auzeam și despre diverse probleme și rezolvări), participam la cursuri pentru părinți și practic aceasta era activitatea mea principală, după și în timpul îngrijirii copilului.

Chiar îmi amintesc că în acea perioadă, o persoană apropiată mi-a și spus că i se pare absurd că merg la cursuri care să mă învețe să fiu părinte și că doar experiența alături de copil te învață să fii părinte, nu seminariile, discuțiile și alte lecturi pe tema aceasta. Recunosc că am judecat-o atunci, că deși era tânără și avea copii mici, nu simțea să învețe cum să îi crească. Mi se părea că nu face o prioritate din a învăța cum să-i crească fericiți și împliniți.

Acum, la ani distanță, realizez că ea, echilibrată și liniștită cu meseria de a fi părinte, făcea probabil o treabă mult mai bună decât o făceam eu, care testam haotic tehnici de parenting, ascultam sfaturi mai mult sau mai puțin avizate și bifam frustrare după frustrare văzând că în situația mea nimic nu părea să funcționeze.

Mult mai târziu am înțeles că problema era în așteptările mele exagerate de la copil, de la soț, familie și cei din jur. Așteptam să văd schimbări în ei, aplicând diverse tehnici, în loc să caut să mă schimb eu, mă supăram exagerat și dădeam vina pe ei, mi se părea că eu fac tot efortul din lume și ei nu fac nimic.

Citeam printre rânduri că pentru a crește un copil fericit și liniștit, în primul rând părintele trebuie să fie fericit și liniștit, citeam printre rânduri și nu conștientizam că eu trebuie să fiu în primul rând bine cu mine, pentru ca mai apoi să pot fi bine cu copilul meu, cu cei din jur. Că cei mici chiar învață prin puterea exemplului, că sunt bureți ce absorb stările noastre și că lupta e pierdută din start în a crește copii liniștiți și fericiți atunci când părinții nu sunt bine cu ei înșiși.

În familie îmi preluasem eu rolul suprem de a fi părinte implicat și responsabil absolut de fericirea copilului, deși nu îmi ceruse nimeni aceasta. Poziția relaxată și liniștită a soțului venea să îmi confirme în mintea mea obligația de a duce eu ștafeta părintelui ce se jertfește în favoarea bunăstării copilului. Și deși nu aveam rezultate, continuam să caut vina în ei. Îmi era mult mai comod așa, eu procedam ”ca la carte”. Deși săream cel mai important aspect, acela de a mă asigura că în primul rând eu sunt bine cu mine.

Salvarea a venit ulterior de la un om apropiat mie, care epuizându-și încercările de a găsi rezolvare în alții, a luat calea vindecării căutând soluția în propria persoană. Autodidact și cu ajutor de specialitate, a învățat să intre în dialog cu el însuși, să fie sincer și să îți ofere răspunsuri la cele mai grele întrebări.

Astfel, a reușit să vindece multe dintre probleme, iar întrucât mereu am căutat să am conversații însemnate cu cei apropiați, discuțiile noastre sincere au început să deschidă casete de dialog în mine, înțelegând cu adevărat nevoia de a fi bine din interior spre exterior. Am învățat că e perfect în regulă să o dai în bară uneori, atât timp cât greșelile sunt asumate și devin oportunități de învățare. Am pornit prin descoperirile lui, să caut să descopăr în mine.

Așadar, pentru a merge mai departe, aici pe dialogurisincere.ro vei citi, în mare parte, versiunea mea de adevăr în legătură cu starea de bine personală și cum influențează ea relațiile în special cu cei mici, dar și cu soțul, familia extinsă, prietenii, serviciul, comunitatea ori societatea în general.

Nu spun că adevărul meu e unul general valabil, ci chiar insist în a cerne prin sita personală absolut orice informație primită, înainte de a o însuși. Nu susțin că am citit mai mult decât alții, nu pretind să am studii de specialitate, însă mai presus de orice, fie ca părinte ori ca adult responsabil ce caută să crească prin el copii buni, fericiți și împliniți, m-aș bucura ca discuțiile de aici să deschidă calea dialogurilor sincere atât cu tine însuți cât și cu cei din jur.

Spor la citit, pe blogul oamenilor ce cresc tot oameni, doar mai mici.