Ce se întâmplă în țara aceasta? Ce e cu noi de nu putem să ne revenim din amorțeală? De ce nu ne învățăm odată lecțiile?
……………..
E frustrant, însă e simplu: nu avem ce învăța dacă noi nu greșim. Nu! Au greșit alții, înaintea noastră! Și mai greșesc într-una, cei din jur! Și cei ce au făcut, ori fac legile; cei ce le aplică și cei ce le respectă; cei ce ne conduc și cei ce îi conduc pe ei; oculta mondială și tot așa.
În orice caz, nu noi! Nu! Noi facem atât cât putem, ceea ce e oricum suficient.
Nu e vina noastră că ei nu fac destul! Că habar n-au cum să facă să nu mai greșească!
Nu e de datoria noastră să ne găsim un ritm comun bun. Nu, noi avem ritmul nostru care nu e contestabil, căci noi ni l-am ales!
Nu pot să vină alții să ne spună ce să facem, căci ei sunt cei ce greșesc mereu! Noi facem atât cât putem și e destul, oricum!
Și normal că îi contestăm pe ei! De ce ne-am îndoi de noi? Nu e evident că din cauza lor sunt aici?! E vai de noi și alții sunt responsabili!
…………………
E frustrant, însă pare că nu suntem în stare de mai mult.
Nu până când nu îndrăznim să ne asumăm că s-ar putea să greșim și noi! Nu până când nu deschidem ochii să se uităm întâi la noi și apoi la alții. Nu până când nu decidem că suntem responsabili unii față de ceilalți.
Între timp, trăim în beznă! Orbi, lacomi, anxioși, acuzatori și furioși. Categorici în fața greșelilor altora și neputincioși în fața alor noastre. De-asta nu învățăm nimic.
Am crescut temându-ne de greșeli și judecată, nu învățând să recunoaștem că nu suntem perfecți. Nu învățând din ce n-a funcționat, ci căutând să ne absolvim din vină.
Preferăm să ne plângem mai mult decât să ne asumăm că poate greșim și noi. Și noi și ei, căci suntem împreună în aceeași oală a neajunsurilor. Punem orgoliu în fața lipsei de curaj și fierbem laolaltă, fără să vedem că întreținem focul ce ne scade.
Nu ne învățăm lecțiile, pentru că nu învățăm responsabil, ci contextual, după ce ne e comod să ne însușim. Și dintre toate, cel mai greu ne e să ne însușim greșelile.
Suntem atleți la aruncat cu vină și poate că greșeala noastră cea mai mare e că atunci când o dăm în bară, vedem eșecul și nu șansa de a învăța ceva din ce n-a mers. Așa că batem pasul pe loc, perpetuând greșelile noastre și ale altora.
Mă întreb, ce pânză a asumării își vor picta copiii noștri și cum va arăta oare țara lor?! Va mai rămâne cineva întreg în ea?
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
