Parenting-ul, în marea sa parte, simt că e înțeles greșit astăzi. Mulți dintre noi trăim la suprafață, fără să fim conștienți de foarte multe lucruri ce au loc, de fapt, în interiorul nostru. Ne bucurăm și ne supărăm raportându-ne mereu la alții și prea puțin ne oprim să vedem în profunzime de unde vin trăirile noastre.
Când ne înconjurăm de oameni buni, avem șanse să prosperăm, iar când se întâmplă ca anturajul nostru să ne împingă spre limita suportabilității, tindem să ne depărtăm, fără a suferi consecințe prea grave. Însă când devenim părinți, dincolo de iubirea ce se naște în inimile noastre, ne vedem de foarte multe ori în situații total inconfortabile.
Pe copii îi iubim cel mai mult, și tot ei sunt „responsabili” ce cele mai mari suferințe ale noastre. Dar spre deosebire de situațiile de până atunci, acum nu ne mai putem întoarce spatele la fel. Și cel mai la îndemână ne e desigur, să începem să-i „reparăm” pe noii veniții, ce par a nu se potrivi în tabloul nostru de așteptări.
Atunci devenim interesați de modele de parenting, căutăm răspunsuri la întrebări și testăm diverse tehnici. Așa am făcut și eu, iar despre aceasta am scris mai multe aici. Însă ce să vezi?! Se prea poate ca strădania noastră să fie în van.
Ce se întâmplă mai departe? Ori decidem că parentingul e o mare prostie, ce nu pare să aibă aplicabilitate în viața normală, ori ne trezim dintr-o mare amorțeală și începem să ne uităm înăuntru nostru.
Iar dacă alegem a doua variantă, ajungem să înțelegem că înainte ca orice sfaturi de parenting să aibă vreo șansă în a funcționa, avem nevoie să înțelegem cum funcționăm noi. Să avem control asupra noastră, pentru a avea o șansă de influență asupra lor. Dar aceasta e ceva nou, dureros și neașteptat.
Părinții noștri nu au avut de înfruntat asemenea dificultăți și uite ce bine am ieșit noi. Nu?! 🙂 Paradigma era alta, iar înainte de anii 1970, părinții nu au fost priviți vreodată ca formatori activi ai viitorului copiilor. Între timp însă, cercetările științifice au început să ne ofere o bază în legătură cu măsura în care influența noastră, și nu controlul, pot determina realmente calea spre viitorii adulți.
Și cu toate acestea, studii peste studii, vin să ne arate că singurele baze științifice ce determină cu adevărat influența asupra copiilor sunt în moștenirea genetică și în tipare comportamentale. Iar dacă am vrea efectiv să ne aducem aportul la bunăstarea copiilor, înainte de parenting, am putea porni pe calea dezvoltării personale. Înainte să îi creștem pe ei „ca la carte”, să căutăm să ne înțelegem pe noi. Să fim bine cu noi, pentru a fi bine și cu ei.
Știința, dar și superficiala noastră cercetare empirică, ne spun că aceeași familie poate forma copii total diferiți prin simplul fapt că experiențele sunt percepute individual și nu uniform. Educația pe care noi o oferim fraților, deși aceeași, poate fi resimțită diferit în funcție de personalitatea fiecăruia. Ce pentru un copil poate părea de ajutor, precum un program foarte bine pus la punct, pentru altul acesta poate fi resimțit drept un mediu mult prea rigid.
Interesul vizavi de prieteni poate părea pentru un copil o dovadă de iubire și grijă, pe când pentru altul poate părea enervant de multă curiozitate. Divorțul părinților poate fi o dramă pentru un copil, dar și o ușurare pentru altul. Până și turbulențele din timpul unui zbor pot deveni terifiante pentru unii (de teama că se vor prăbuși), dar liniștitoare pentru alții (fiind dovezi că avioanele și piloții îi pot ține în siguranță).
Așadar, același mediu, aceeași creștere și experiențe total diferite. Modul nostru de a-i educa îi poate face pe primii copii mai serioși, pe când pe următorii mai relaxați, sau invers. Să vrea să ajungă exact cum ne văd pe noi, sau din contra, să nu-și dorească deloc să semene cu noi.
Astfel, formule „magice” nu există pentru a crește copiii așa cum ne dorim noi ca ei să devină. Nu putem prezice cu exactitate nici măcar amploarea influenței noastre. Putem doar să îi iubim și să apreciem momentele alături de ei pentru ce sunt acum, nu pentru ce vor însemna când vor crește.
Sigur, știința pare să ne spună multe, dar nu ne spune tot. Peste ani și ani, probabil paradigmele vor fi altele. Însă în prezent, putem decide să facem doar atât cât ține de noi pentru a fi părinți buni. Iar dacă în legătură cu genele moștenite nu putem face nimic momentan, cu siguranță putem schimba cursul narativ în ceea ce privesc tiparele comportamentale.
Nervozitatea noastră excesivă vine de undeva, la fel rușinea, mânia, tristețea, frica nejustificată. De aici și lipsa noastră de răbdare, empatie, iubire necondiționată. De aici nevoia insistentă de a-i schimba pe ceilalți și lipsa conștientizării necesității de a fi conectați la noi. Din traume, bagaje emoționale mai mult sau mai puțin corelate în influența părinților, dar cel mai probabil și din tipare comportamentale reproduse mai mult sau mai puțin conștient.
Astfel că, de fiecare dată când vindecăm o rană veche, supra-scriem o credință descurajatoare și întrerupem un ciclu toxic, creăm de fapt o bază mai curată pe care copiii noștri își vor putea construi propria viață.
Comportamentul copiilor nu e despre noi. Sunt și ei mici oameni cu interese și dorințe, ce merg uneori dincolo de așteptările noastre. Așa că atunci când ne dorim să le fim părinții de care au nevoie, e necesar să controlăm comportamentul nostru înainte să chestionăm comportamentul lor. Să pornim pe drumul cunoașterii personale, înaintea aplicării variantelor de parenting. Parcurgând cronologic pașii, nici efortul de a pune în practică teoriile de parentaj nu vor mai fi atât de greu de integrat în viața normală.
Sursa inspirației acestui articol se regăsește în discursul TEDx al Yuko Munakata, profesoară de Psihologie și Neuroștiință la Universitatea din Colorado. Munca ei investighează dezvoltarea copiilor și influențele mediului asupra gândirii lor, utilizând abordări comportamentale, de neuroimagistică și de calcul. Te invit să îi urmărești discursul și tu aici.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici: