Aleg să scriu despre traumă, întrucât efectele ei asupra vieții de adult sunt covârșitoare. Atât de multă tristețe, atât de multă teamă, nemulțumire și neputință de a face și a fi bine indiferent de situație, atât de multă frustrare, dezamăgire, vină și rușine. Atât de puțină iubire de sine, atât de puțin curaj și așa de multă neșansă, nu fac altceva decât să saboteze complet orice încercare de fericire a celor ce duc în spate traume nedescoperite.
Relații disfuncționale, neîmplinire personală, gol interior, chiar și manifestări agresive ori nervozitate exagerată, sunt toate semne că e nevoie de vindecare pe dinăuntru. Și această vindecare poate începe doar atunci când suntem conștienți că avem nevoie de ajutor. Bine ar fi, înainte ca trauma să nască reacții în sfera fiziologică, a emoțiilor, în sfera cogniției ori în cea comportamentală (boli fizice, depresii, anxietate, fobii, coșmaruri, erori de percepție, violență, dependențe, etc).
Iar dacă vorbim despre adulți în postura lor de părinți, atunci cu atât mai important e pentru fiecare să înțeleagă propria suferință. Să-și cerceteze trecutul ce posibil să fi lăsat urme adânci și relaționări nesănătoase la lume, pentru că șansa la echilibru și fericire a copiilor depinde în egală măsură de echilibrul și fericirea părinților.
Am mai scris despre traumă și aici, ca parte a unui decalog în vederea stării de bine personale, însă acum vin cu explicații oferite de către cei de la The School of Life, ce mi-aș dori să deschidă casete de dialog intra-personal și în tine, pentru a fi mai atent la fricile și reacțiile tale. Iar acolo unde consideri că e nevoie, să cercetezi mai profund originea dramei tale. A spaimei din spatele ei.
Mai jos, am extras informații prețioase din două articole pe tema traumei și a modului în care aceasta poate fi depășită. Articolele integrale pot fi consultate aici și aici, iar la finalul celor prezentate vei găsi și două video-animații ale explicațiilor.
”Unul dintre motivele pentru care suntem mult mai speriați, mai inhibați și mai triști decât ar trebui să fim în mod normal, este că suntem probabil, – fără să ne dăm seama – sub o povară imensă de traume nerezolvate și neobservate.
Trauma psihologică poate fi definită ca un eveniment negativ atât de copleșitor, încât nu putem înțelege, procesa sau trece în mod corespunzător peste el. Dar mai ales, partea cea mai „diabolică” a traumei e aceea că evenimentul declanșator rămâne ascuns undeva în memorie, neputând fi reflectat asupra naturii sale și a efectelor pe care le are asupra noastră. Este adăpostit în noi, rămânând ascuns și făcându-și cunoscută prezența numai prin simptome și dureri, modificându-ne simțul realității.
Dar o traumă nu este doar un eveniment teribil, ci e mai degrabă un eveniment teribil care nu a fost procesat și înțeles în mod adecvat și care – prin neglijare – a reușit să arunce o umbră lungă și nejustificată asupra unor zone imense de experiență. Multe dintre cele mai mari temeri ale noastre nu au nimic de-a face cu pericolele reale din prezent; ele sunt moștenirea unor traume pe care nu le-am putut urmări înapoi la originile lor, localiza și neutraliza.
Conceptul de traumă a fost observat pentru prima dată în contexte militare. Să ne imaginăm că într-o noapte, în pat, într-o țară sfâșiată de războiul civil, auzim o alarmă de mașină urmată, câteva secunde mai târziu, de o explozie uriașă. Cartierul nostru este distrus și mai mulți membri ai familiei noastre sunt uciși. Suntem la pământ, dar sub presiunea de a ne continua viața, nu suntem în stare să reflectăm în mod adecvat, sau să deplângem în mod corespunzător ceea ce s-a întâmplat; suntem forțați să mergem înainte, de la o experiență îngrozitoare cu o grabă fatală și în lipsa asimilării emoționale.
Și totuși amintirea vărsării de sânge, haosului și pierderii nu dispare, ci se transformă într-o prezență interioară necunoscută pe care o numim traumă. Ceea ce înseamnă că în anii și deceniile următoare, chiar și în cele mai pașnice circumstanțe, ori de câte ori auzim o alarmă sau orice sunet puternic, suntem aruncați în mod misterios (din motive pe care nu le înțelegem cu adevărat) în panica noastră originală, ca și cum o mie de tone de TNT ar fi fost pe punctul de a exploda din nou.
Oricât de îngrozitor ar fi acest lucru, psihologii atrag atenția asupra faptului că trauma poate fi la fel de ușor de dobândit și în circumstanțe aparent pașnice. Nu este nevoie să fi trecut printr-un război pentru a fi traumatizați în mai multe moduri. În mod surprinzător, majoritatea traumelor psihologice au loc în copilărie. Copiii sunt deosebit de vulnerabili la traumatizare, deoarece sunt incapabili să se înțeleagă pe ei înșiși sau lumea în general și trebuie să se bazeze aproape total pe părinți, care sunt adesea insuficient de maturi, răbdători sau echilibrați.
Un copil poate fi, de exemplu, traumatizat de un părinte care – fără vina lui particulară – devine puternic deprimat la scurt timp după naștere. Un copil poate fi traumatizat prin expunerea la furia titanică a unui părinte sau la violență. Imaginați-vă un copil de șase ani care face o greșeală la un test de matematică și își anunță părinții despre rezultat; brusc, tatăl ei – care bea prea mult și s-ar putea lupta cu depresia și paranoia – intră într-o criză de furie, strigă, sparge un obiect de uz casnic și trântește mai multe uși.
Din perspectiva unui copil de șase ani, pare că lumea se sfârșește. Nu există nicio modalitate de a înțelege ce se petrece – dincolo de asumarea responsabilității pentru reacția tatălui și, prin urmare, senzația că e o ființă umană teribilă, vinovată de criza de furie a părintelui său. Și astfel se formează o traumă centrată în jurul greșelilor. Până la maturitate, de fiecare dată când există riscul unei erori, există o teroare că altcineva poate deveni extrem de furios. Ba chiar, toată lumea devine înspăimântătoare, pentru că încă nu a avut loc o conștientizare a situației din trecut.
Sau, cel mai des întâlnit scenariu, un copil poate fi traumatizat de ceea ce psihologii numesc „neglijare”, ceea ce ar putea însemna că, la o vârstă critică (între 0 și 5 ani, și mai ales în primele 18 luni), nu a fost prețuit în mod corespunzător, liniștit, mângâiat, iubit.
Principalul simptom al traumei este frica. Persoanele traumatizate sunt, mai presus de orice, speriate. Le este frică să se apropie de ceilalți, să fie abandonați, să fie umiliți și rușinați, să se îmbolnăvească, le e frică de călătorii, de corpurile lor, de petreceri și în sensul larg – de lumea întreagă.
Moștenirea de a fi fost traumatizat este spaima, o amintire nenumită, uitată, inconștientă a terorii și fricii proiectată spre exterior, într-un viitor. De aceea, pentru a afla esența a ceea ce ni s-ar fi putut întâmpla cu mult timp în urmă, ar trebui să ne întrebăm nu atât despre trecut (nu vom putea să ne amintim direct), ci despre de ce ne temem că ni se va întâmpla pe mai departe. Preocuparea noastră deține cele mai bune indicii cu privire la istoria noastră.
Indiciul că avem de-a face cu o traumă – mai degrabă decât cu orice fel de teamă justificată – stă în amploarea și intensitatea sentimentelor ce apar în condiții în care nu există nicio rațiune obiectivă pentru ele: deși cineva e amabil, totuși există teroare, apare dezgustul de sine, încă există rușine. Știm atunci că nu avem de-a face cu „prostie” sau nebunie ori cu vreun pericol real, ci cu un incident neprocesat din trecut, care aruncă o umbră debilitantă asupra unui prezent nevinovat.
În mod crucial și surprinzător, poate dura foarte mult până când oamenii traumatizați să-și dea seama că la un moment dat s-a întâmplat ceva cu ei. O consecință principală a traumei este lipsa unei memorii active a ceea ce a fost traumatic – și, prin urmare, al unui sentiment de distorsionare a imaginii realității cuiva.
Oamenii traumatizați nu realizează că sunt speriați în mod nefiresc: ei cred doar că totul este terifiant. Nu își dau seama de sentimentul scăzut al valorii de sine: presupun doar că este probabil ca ei să nu fie pe plac altora, ori să ajungă batjocura unora. Ei nu își dau seama cât de incomodă este intimitatea: se raportează doar că nu sunt fericiți în această relație. Cu alte cuvinte, trauma ne colorează viziunea asupra realității, dar, în același timp, ne împiedică să observăm măsura în care privim viața printr-o lentilă foarte distorsionată.
Numai în timp, cu auto-reflecție și ajutor, oamenii traumatizați ajung într-o poziție în care încep să observe că modul în care privesc lumea nu este neapărat așa cum este ea de fapt. Și acela e primul pas spre bunăstarea mentală, privind cu suspiciune primele impulsuri de frică și ură de sine, în situații care nu le justifică cu adevărat.
Întoarcerea la blocaje emoționale traumatizante funcționează cel mai bine atunci când putem conecta propriul nostru creier defectuos și distorsionat la un altul mai clar, testând citirile realității împotriva celor ale unui prieten sau terapeut înțelept. Recunoaștem că – spre marea noastră surpriză – nu suntem, probabil, dezgustători; poate nu toată lumea ne urăște; poate că totul nu este îndreptat către un dezastru complet; poate nu suntem în linie pentru o pedeapsă oribilă. Și în mod esențial, am putea găsi calea de ieșire din spaima nejustificată, pentru că suntem (și aceasta poate veni ca o adevărată revelație) acum adulți, nu bebelușul de nouă luni al cărui traume ne-a alterat mintea.
Ca oameni traumatizați, amintirea incidentului cauzator de traumă se află în noi, dar mintea noastră conștientă se îndepărtează de posibilitatea de a intra în contact cu ea și de a o neutraliza printr-o examinare rațională. Cu toate acestea, când în sfârșit ne simțim suficient de confortabili și siguri pentru a îndrăzni să ne uităm înapoi, vom putea vedea momentul traumatizant pentru ce a fost, în afara panicii noastre inițiale și a concluziilor tinerești sau ilogice (că a fost vina noastră, că am făcut ceva greșit, că suntem păcătoși).
Eliberarea noastră va însemna înțelegerea trăsăturilor specifice, locale și relativ unice ale ceea ce ne-a traumatizat, conștientizând modul în care mințile noastre au înmulțit și universalizat dificultatea, în parte pentru a ne proteja de o întâlnire care a fost cândva prea dificilă de luptat.
Ne vom da seama că a fost o singură bombă care a explodat și a distrus cartierul și că, oricât de groaznic ar fi fost acest lucru, nu există niciun motiv pentru care toate zgomotele puternice să ne îngrozească. În mod similar, un tată a țipat la noi pentru că am făcut o greșeală când eram mici, totuși nu toți cei care sunt în autoritate, amenință să ne anihileze la maturitate. Nenumărate situații vor fi problematice și înfricoșătoare atâta timp cât incidentele individuale nu au fost înțelese și gândite cu bunătate și inventivitate.
Prinzând în mod corespunzător un eveniment traumatizant în ghearele unei minți raționale și dezbrăcându-l de misterul său, vom putea repatria emoții înfricoșătoare și vom face lumea mai puțin deranjantă decât pare în prezent.
În mod cert, depășirea traumei este o muncă de durată, dar începutul sfârșitului pornește cu un pas foarte mic: să ne dăm seama că am putea fi de fapt traumatizați și că lumea poate să nu fie locul întunecat, înfricoșător, copleșitor și plin de groază, așa cum am presupus întotdeauna că trebuie să fie. Viața în ansamblu nu va mai fi atât de înspăimântătoare, odată ce vom înțelege întâmplările care ne-au marcat cu adevărat în trecut.”
