Încă de când sunt bebeluși, atunci când visăm despre cum ne-am dori să devină copiii noștri atunci când vor crește mari, prefigurăm independența ca una dintre trăsăturile de bază. Îi și vedem deja tineri de succes, hotărâți, stăpâni pe sine, independenți.
Doar că încet, ajungem de multe ori să punem la îndoială acest atribut pe care îl considerăm atât de important, văzându-i de fapt mult prea dependenți de noi. Ba mai mult, nici nu mai pare credibil să ne mai imaginăm că își vor lua vreodată „zborul” din cuib, la cât de bine se țin agățați de „fusta” noastră.
Ne simțim sufocați și de teamă că nu vor deprinde să își dea drumul, se întâmplă chiar să-i împingem noi. Sigur, o facem din iubire, dar și din principii de parentaj prost înțelese, astfel că, în loc de rezultate așteptate, ne lovim de și mai multă îndârjire de a se „ține cu dinții” de noi.
Treptat, devine tot mai frustrant, astfel că începem să ne învinovățim pentru dependența lor. Ne arată cu degetul și cei din jur. Poate dacă nu i-am fi ținut atât de mult în brațe, poate dacă nu am fi dormit împreună, poate dacă nu am fi petrecut atât de mult timp împreună, poate dacă i-am fi trimis mai des la bunici. Și lista poate continua, căci ne trezim la vârsta colectivității, disperați de plânsete neconsolate și chin în a ne despărți pentru doar câteva ore.
Ne uităm la copiii noștri și ni se pare imposibil să-i mai vedem vreodată independenți. Iar pentru „binele” lor, ne furișăm pe ascuns, inventăm motive să plecăm mai repede, ori să ajungem mai târziu, în speranța că așa se vor căli, că vor învăța să se descurce de unii singuri.
Da, probabil în cele din urmă se vor resemna și se vor descurca. Dar cu ce costuri? Vor ajunge să mascheze o independență forțată, marcată de neîncredere, teamă, atașament nesecurizat, ce-i va face și mai vulnerabili la a se lega nesănătos mereu de alții. Poate nu suficient de buni pentru ei.
De multe ori, râvnim independența, dar nu o înțelegem pe deplin. Dacă am face-o, cred că nu ne-am mai îndepărta copiii. Am avea o conștiință mai solidă în a înțelege că de fapt, „din darul dependenței apare adevărata independență”. (Vanessa Lapointe)
Dacă am uita de repere și am accepta momentul prezent în compania lor, propriul ritm de dezvoltare, n-am judeca și nu am încerca să le ghicim nevoile. Atunci poate le-am da mai mult credit, i-am asculta și am căuta să ne conectăm mai des. Nu ne-am mai teme de atașament, nici că se vor răsfăța prin iubirea noastră.
I-am ține mereu aproape și le-am onora nevoia lor securitate și dependență. Le-am păstra mereu un loc în brațe, i-am lăsa să își găsească mereu confortul la pieptul nostru. Și astfel, când vor fi pregătiți, vor începe să facă pași singuri spre lumea largă.
Am fost și eu acolo, punând la îndoială prea strânsa legătură cu propriul copil, în special din cauza presiunii uriașe a celor din jur. O ții prea mult în brațe! Prea repede fuge la tine! Uite cum nu vrea să rămână cu nimeni altcineva! Nu se joacă deloc singură! Doar cu tine vrea să doarmă! Prea mult ai alăptat-o! Cum o să se descurce la grădiniță fără tine?
Ei uite că s-a descurcat și i-a plăcut chiar mult! Și-a făcut prieteni și a mers relaxată, știind că mama poate ajunge la ea atunci când are o nevoie reală, ce nu poate fi împlinită de către educatoare. Acum iubește să meargă la școală, rămâne cu drag la bunici ori prieteni, adoarme și doarme singură, e curajoasă, chiar de e anxioasă uneori, e independentă din foarte multe puncte de vedere, însă conectarea dintre noi s-a păstrat. Indiferent cât ni se despart pașii, ei ne aduc mereu înapoi împreună, în brațe și la piept, în bune și în rele.
Mi-a luat o vreme să-i prețuiesc dependența. M-am luptat cu ceilalți și cu mine pentru ea. Iar acum, copilul are încredere să-și exploreze propria fericire în siguranță.
Atașamentul securizat nu împiedică independența, ci o încurajează. Creează fix acel spațiu necesar exersării încrederii în sine, al determinării și al curajului că atunci când vor vrea să zboare, o vor putea face în siguranță. Iar până atunci, ține de noi să le oferim timpul și cuibul cald în care să le crească aripi.
Copiii iubiți, acceptați pentru ce sunt, văzuți și validați, vor crește să-și croiască singuri drumul în viață. Și în independența lor, vor ști să-și păstreze emoțiile, afecțiunea și conexiunile sănătoase. Căci în anii lor cei mai vulnerabili, părinții au înțeles cu adevărat nevoia lor de dependență.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
