Ai citit probabil deja multe articole aici pe blog despre toate lucrurile importante pe care le poți face ca părinte pentru o relație bună cu copiii tăi. Însă doar pentru că ai citit, probabil nu s-au schimbat mult lucrurile în casa voastră. Pentru orice modificare reală de comportament e nevoie de foarte mult efort și muncă susținută. Și nici așa nu există garanții pentru a fi totul lapte și miere.
Îmi amintesc că la un moment dat, în cadrul unui curs de parentaj la care am participat alături de mulți alți zeci de părinți, la sesiunea de întrebări și răspunsuri, o mămică a întrebat speaker-ul cum punem în practică tot ce s-a predat acolo. Părea să îi vină extrem de natural specialistului să răspundă cu empatie și blândețe copilului în toate situațiile pe care ni le prezentase, iar acest tip de răspuns venea să restaureze pacea și înțelegerea în 99% din cazuri.
Era vorba doar de o altă abordare, nimic sofisticat, un mod diferit de a aranja cuvintele în fraze, ce rezona altfel și practic se făcea auzit. Cu toate acestea, părea imposibil de pus în practică în viața reală (dincolo de sala de curs), unde interveneau factorii perturbatori ai rațiunii și atașamentului. Iar specialistul nu a oferit vreo formulă magică în calea succesului, ci a răspuns sincer că a al naibii de greu să temperezi impulsurile de moment, pentru a comunica empatic și cu blândețe. Și pentru a face aceasta, e nevoie de foarte mult exercițiu cu tine.
Faptul că știi ce e de făcut pentru a acționa ca la carte, poate să nu însemne nimic atunci când amigdala pune stăpânire pe tine și cortexul prefrontal e încețoșat din cauza ei. Iar ce ajută realmente, cred eu, e munca în a schimba tipare comportamentale. Și această muncă nu poate începe decât cu pași mici, cu o cunoaștere de sine, cu o analiză lucidă a realității, cu un angajament de a face lucrurile altfel.
Ai citit aici pe blog despre 8 principii de părinți buni, despre o hartă a dezvoltării optime, despre cum faci să te asculte copiii și despre multe altele care ar fi trebui să te ajute deja. Urmărești specialiști și influenceri consacrați ce vin mereu cu informații utile și sfaturi în a-ți ușura munca de părinte și totuși simți că eșuezi lamentabil în relație cu copiii tăi de multe ori. Ghici ce? Ni se întâmplă tuturor!
Nicio zi nu e ca alta și se întâmplă să fim copleșiți, să ne pierdem cumpătul și să reacționăm exagerat, să nu fim cea mai bună versiune a noastră în relație cu cei din jur și poate mai ales în relație cu cei mici. Și e în regulă să fie așa. Nu suntem perfecți și nici nu ar trebui să căutăm perfecțiunea. Ne dorim doar, pe cât posibil să fim părinți buni pentru copiii noștri.
Și totuși, în preocuparea noastră, cum trecem de la teorie la practică? Într-o întâlnire online, avută zilele trecute cu minunata Cristina Buja (alături de care am și înregistrat un interviu în dialog pe tema aceasta pe care îl poți urmări aici) i-am adresat și ei fix această întrebare. Cum punem în practică tot ce citim și ce învățăm spre a ne îmbunătății relația părinte-copil. Iar răspunsul ei a venit cu o confirmare a faptului că mai presus de toate, decizia de a deveni părinți mai buni pentru copiii noștri vine sub forma unui angajament.
Așa cum ne motivăm pentru a trăi mai sănătos și ne asumăm să respectăm diete ori programe de detoxifiere, la fel și în cazul intenției de a fi părinți buni, e nevoie de determinare în a pune în practică acele comportamente pozitive ce vin cu iubire necondiționată, atașament securizat, susținere, validare și empatie. Dar și determinarea de a porni drumul spre noi, rezolvând traume și bagaje emoționale, înțelegând să ne prețuim mai mult, învățând din greșeli.
Important mai e și să ne setăm așteptări realiste pe parcurs. Pentru că vorbim despre un proces pe perioadă nedeterminată, atunci când ne decidem să devenim părinți mai buni, putem prevedea că nu o reușim mereu să facem exact cum ne-am propus. Și din nou spun, e în regulă să fie așa. E în regulă să greșim uneori; e probabil ca amigdala să prevaleze cortexului prefrontal în situații încordate.
Esențial e însă, ce se întâmplă după ce noi greșim în relație cu cei mici. Și aici intervine de fapt angajamentul, determinarea de a îndrepta lucrurile și de a o lua de la capăt, mereu și mereu conștient, rațional și necondiționat. Cu empatie și blândețe, așa cum nu am reușit de prima dată.
Poate uneori se întâmplă să mai ridicăm tonul, să nu găsim timp de joacă, să nu le acordăm atenție, să nu putem împlini o nevoie. Suntem oameni și e indicat ca ei să ne vadă așa, fără proiecții de semizei. Însă la fel, au nevoie să vadă că greșelile se repară, dar mai ales să simtă acel atașament securizat ce le dă aripi să crească fericiți și împliniți.
Ba chiar, pentru a exemplifica, Cristina povestea despre un curcubeu frumos colorat pe o foaie de hârtie, ce are pe alocuri pete de cerneală. Evident, dincolo de ele, curcubeul tot curcubeu rămâne. La fel și procesul nostru de a fi părinți buni. Chiar de uneori apar neînțelegeri, tabloul de ansamblu reflectă bunătate, iubire, siguranță și susținere.
În final, chiar cred că cele mai bune oportunități de dezvoltare personală ni le oferă indirect copiii noștri. Cresc ei, dar creștem și noi alături de ei în fiecare zi în care ne propunem să le fim părinți mai buni. Cu exercițiu și stăpânire de sine, cu înțelegerea de bază a funcționalității creierului atât în cazul nostru ca adulți, dar și în cazul copiilor și având mereu în perspectivă acele atribute de părinți buni, cred că putem internaliza noi tipare comportamentale.
Avem înăuntru puterea de a deveni cea mai bună variantă a noastră pentru noi și pentru copiii noștri. Mai departe, angajamentul e și el o alegere. Poate cea mai importantă în relația cu cei mici.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
