Zilele trecute am citit o vorbă a cuiva care nu mai este azi. El spunea așa: “Trăim în iluzii – soarele nu răsare. El stă pe loc.” (psihoterapeut Cristian Petrescu). A rămas cu mine gândul acesta, simțindu-i un mesaj puternic în spate.
Trăim în iluzii despre cum ar trebui să fie viața noastră, și apoi ne trezim să vedem că nu e.
Trăim in iluzii și ne creăm așteptări care de multe ori nu ne sunt împlinite.
Trăim în iluzii și atât de puțin înțelegem viața noastră.
Trăim în iluzii și uneori ne vine greu să mai trăim viața.
Devine imposibil să trăim în dezamăgiri și lucruri incorecte.
Și ce se întâmplă atunci? Uităm să mai vedem viața, să vedem că trăim totuși. Căci dacă am vedea, am înțelege că ea e acolo pentru noi. Așa imperfectă, uneori dureroasă, alteori frumoasă.
E viața noastră și alegerea e tot a noastră să-i dăm sens. Scopul e poate, să le trăim pe toate atunci când vin.
Soarele răsare și apune in fiecare zi, dar el e mereu acolo. E doar percepția noastră că uneori dispare.
Și sensul nostru e mereu acolo, chiar dacă uneori nu îl vedem.
Tot o alegere e să trăim în așteptări, ori să luăm fiecare zi așa cum vine, găsind sens în ce se întâmplă. Sunt ale noastre toate și depinde de noi să găsim ce e bun în ele.
Să vedem cum putem fi noi buni în ele.
Știu, nu e ușor deloc. E un efort profund să ne direcționăm atenția spre ce putem face, fără a ne învinovăți că nu facem destul.
Și soarele poate fi bun sau rău pentru noi. Și viața poate fi bună sau rea pentru noi. Ambele sunt acolo cât și noi suntem aici.
Așa că în loc de iluzii despre cum ar trebui să ne fie viața, cum ar fi să fim mai atenți la percepțiile legate de ea? Să vedem cum se simt pentru noi toate și cum putem funcționa în ele?
Atunci poate ne-am da mai mult credit, înțelegând că depinde de noi să ne facem viața mai frumoasă. Nu de așteptările sau iluziile noastre.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
