Cred mult în lansarea spre univers a proiecțiilor vizavi de cum ne-ar plăcea să fie viața noastră, fără vreo putere mistică, ci mai ales prin conștientizare. Ne trezim de multe ori nemulțumiți și nici nu știm exact de ce anume. Nu ne place viața noastră, dar nici nu avem o imagine clară despre cum ar trebui să fie, ce anume am face altfel. Care sunt pașii spre a o schimba.
Ca mame, uneori tânjim după timpul nostru și atunci când prindem 15-30 de minute libere, le irosim fără să fi făcut ceva ce chiar ne-ar fi prins bine. Ceva ce ne-am dori realmente să facem. Rămânem blocate cum că parcă timpul nu e destul și ajungem a-l pierde degeaba. Și atunci când măcar o fărâmă din ce visăm se află la orizont, sfârșim prin a nu o vedea ca fiind un lucru important pentru noi, făcând ceva în direcția aceea.
Ne ținem ocupate mereu și orice altceva pare mai important decât grija față de noi. Și în tot tumultul creșterii copiilor, uităm că de fapt suntem femei, că suntem oameni, așa cum am fost și înainte de a avea copii, atunci când ne permiteam „luxul” de a ne trăi propriile vieți, așa cum am scris și aici.
Ne plângem des că nu avem timp pentru noi și cred că de multe ori ne e atât de greu să ne desprindem de ce ne simțim programate să facem. Iar când e timpul să ne ocupăm de altceva, nu mai știm să ne identificăm în afara rolului de mame. Ne simțim vinovate să ne dăm timp, căci asta ar implica să nu fim acolo pentru eventualitatea în care ar fi nevoie de noi.
Dependența copiilor ne enervează, dar ne ține și elefantul emoțional în priză, știind cât de valoroase suntem pentru ei. Iar când nu suntem acolo, ne pierdem din valoare, pe care de multe ori nu știm să ne-o atribuim altfel.
Din păcate însă, lipsa timpului nostru poate naște frustrare, acea nemulțumire în care ne regăsim uneori și pe care nu o putem numi exact. Care ne derutează și nu ne lasă să ne bucurăm de toate lucrurile bune din viața noastră. Simțim că ne-ar plăcea să facem altceva, dar ne e teamă că în alte direcții n-am fi așa însemnate. Iar teama ne ține pe loc din a explora ce altceva putem face cu timpul nostru.
Și cu toate acestea, oboseala ne macină, sentimentul de nemulțumire nenumită la fel și tocmai frica de goliciune interioară ne golește de resurse pentru a fi cea mai bună variantă a noastră. Nu îndrăznim să ne luăm timpul ce ne aparține din teama de a nu ne găsi irelevanți. Și atunci ducem lipsă de timp, pe care nu ne permitem să ni-l asumăm ca fiind al nostru.
Simt că e un proces complicat de conștientizare a valorii independent de alții, căci sistemul nostru emoțional se prea poate să fi deprins filtre prin care valoarea e atribuită mereu în relație cu cei din jur. Că noi contăm cu adevărat doar atunci când prioritizăm nevoile celorlalți. Însă tot noi suntem oglinzi pentru cei mici, iar dacă ne dorim ca ei să urmărească ulterior starea lor de bine, un astfel de proces e unul necesar în individualizare, atât a noastră cât și a lor.
Astfel că, deși dificil, am putea începe prin a ne oferi cadoul neînvinovățirii, înțelegând pentru ce ne placem noi, nu pentru cei suntem pe plac altora. Înțelegând ce ne face și nouă bine, nu doar celorlalți.
Dacă noi nu o facem, s-ar putea ca și copiii să crească înțelegând că a fi adult implică sacrificarea sinelui în relații. Că valoarea e dependentă de alții și că ei nu contează pentru ei, ci doar în corelare cu cei din jur. Că timpul personal e neglijabil.
Îmi aduc aminte de când eram mică, iar bunica îmi zicea că până stau, să mătur curtea. Și am crescut așa, făcând 1000 de lucruri și neștiind să apreciez timpul meu. Ai mei nu se opreau nici ei și a trebuit să am mereu un scop și atunci când stăteam, să fac ceva, aproape niciodată pentru mine, ci pentru ce trebuia făcut. Cu atât mai mult, odată ce am devenit mamă, timpul meu s-a evaporat, fiind în stare de orice renunțare, pentru a fi acolo pentru ea.
M-am pierdut pe mine pe drum și timpul nu mi-a mai aparținut, iar până nu demult, n-am știut să stau pur și simplu în pace și iubire cu mine. Încă mai am mult de învățat să îl văd relevant și valoros, să îndrăznesc să trăiesc și pentru ce îmi face bine, însă asumarea lui a fost unui dintre cele mai curajoase lucruri pe care l-am făcut pentru mine! Și tot el m-a adus aici, scriind pe blog și îndrăznind să-mi urmăresc starea de bine, fără teama de a mă gândi din când în când că eu contez și pentru mine.
Așa că în final m-aș bucura să te întrebi: al cui e timpul tău?
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
