Haha, cum sună titlul acesta?! Citesc acum cartea „O educație emoțională” a lui Alain de Botton, iar la capitolul legat de cunoașterea trecutului și a „rănilor primare” așa cum le numește el, adică a rănilor psihologice din primii ani de viață, autorul vorbește despre copilărie ca fiind un fel de „închisoare ușor permisivă”. Poate sună dur, dar ai puțină răbdare cu mine, căci s-ar putea să-ți placă ce o să citești. În special dacă ții cu copiii tăi și îți dorești pentru ei să crească împliniți și fericiți.
Bun, cartea spune așa, nu tocmai îmbucurător, că oricât de bune intenții am avea, oricât am îngriji cu atenție și ne-am trata cu iubire copiii, aceștia tot vor porni la drum cu un handicap psihologic pe care vor trebui să-l trateze mai târziu. Și aceasta în special din cauza faptului că, așa cum suntem noi construiți să fim, față de celelalte ființe vii, „suntem sortiți să îndurăm o fază incipientă excesiv de lungă și claustrofobică la nivel structural”.
Adică omul petrece în medie 25.000 de ore (deși eu aș paria pe o durată mult mai lungă de timp, cel puțin în cazul multora) în compania părinților săi până la vârsta de 18 ani. Poate dura peste un an până va face primii pași, peste 2 ani până va rosti o frază întreagă și aproape 2 decenii până va fi considerat adult. Și în tot acest timp, omul e „la mila instituției pe care o numim acasă și a unor supraveghetori mai speciali, numiți părinții”. 😛
În tot acest parcurs, omul are nevoie de foarte mult ajutor în a se îmbrăca, a scrie, a traversa strada, iar vulnerabilitatea emoțională e și mai mare. Nu înțelege cine e, de unde provin sentimentele lui, de ce părinții se comportă așa cum o fac. Și inevitabil, percepe lucrurile spuse de către oamenii mari din jur ca pe un adevăr absolut. E condamnat să rămână prins, până crește suficient să se poată desprinde, în tiparul comportamental al fricilor, credințelor și obiceiurilor părinților. Astfel, creșterea omului e „întotdeauna fundamental circumstanțială și specifică”, iar modul de creștere nu prea poate fi refuzat. Si din această cauză, fundamentul copilăriei e atât de fragil încât nu e nevoie de ceva îngrozitor pentru a sfârși zdruncinat în interior. Practic, până crește suficient să poată părăsi cuibul părintesc, omul e deja „stricat” din cauza comportamentului părinților săi.
Mă opresc aici cu teoria cărții și te invit să o citești și tu, însă vreau acum să continui discuția de la premisa de mai sus. Aceea că noi petrecem un timp extrem de lung alături de părinți/copii în viață, astfel că șansele ca lucrurile să nu fie mereu roz sunt maxime. Și în general, pe parcurs greșim mai mult decât reușim să predăm lucrurile corect. Însă problema e că, în special la vârste mici, copiii noștri ne văd drept semizei ce au dreptate mereu și chiar dacă dreptatea noastră e una chinuitoare pentru ei, nu chestionează legitimitatea noastră, ci mai degrabă caută vina în ei.
Ei nu înțeleg contextul mai larg în care părintele vine acasă obosit și frustrat de la serviciu și își varsă nervii în familie, pentru că acolo se simte confortabil să se descarce. Ei înțeleg că cel mai probabil e ceva în neregulă cu ei ca și copii și aceasta determină furia părinților. Ei ne iubesc și nu își închipuie o altă variantă de realitate față de cea pe care o trăiesc alături de noi. Nu pot și nici nu au unde să plece atunci când ceva nu le convine. Nu au puterea să schimbe lucrurile și trebuie să urmeze întocmai traseul stabilit de către părinți.
Uneori au voie, dar în cele mai multe cazuri, nu au voie să facă foarte multe lucruri. Noi ca părinți le dictăm în mare parte ziua întreagă și sigur, o facem întrucât ne dorim ca ei să fie în siguranță și sănătoși, pentru că așa știm noi că e bine. Sau pentru că așa ne e comod, de ce să nu recunoaștem. Dar pierdem din vedere cum se simte de fapt copilăria pentru ei. Ca o închisoare ușor permisivă. Din care dacă se răzvrătesc și fac scandal, se întâmplă să mai fie și pedepsiți, să li se mai taie și mai mult din drepturile oricum limitate.
Un copil mic aude în medie cuvântul „nu” spus de către părinți de aproximativ 400 de ori, dintr-o medie de 4000 de cuvinte adresate în decursul unei zile. Adică 10 % din cuvinte vin să interzică, să amâne, ori să desconsidere prin intermediul unei bucăți considerabile din restul de cuvinte, solicitările copiilor. O altă parte de cuvinte adresate vin cu ordine sau comenzi și o mică parte rămâne să le aducă bucurie efectivă celor mici.
Și din păcate, copilăria se închide și mai tare peste ei în vremurile noastre, când interacțiunea externă familiei aproape că nu mai există. Nevoile lor de control, competență și conectare sunt hrănite exclusiv de către părinți, iar încordarea e cu atât mai mare cu cât și pentru noi pare să fugă pământul de sub picioare. Iar odată dispărută stabilitatea, ordinea și normalitatea zilelor, în mod evident, nouă părinților, ne e cu atât mai greu să depunem eforturi în a oferi mai departe copiilor liniște, relaxare, bună-dispoziție, libertate.
Ei bine, ce e de făcut atunci, dacă ținem cu copiii noștri și nu ne dorim ca ei să fie prizonieri în copilărie? Eu cred, în primul rând, că putem să le dăm mai mult control asupra lor. Stabilim limite ferme ce țin de siguranță și sănătate, de valorile proprii în direcția cărora ne dorim să-i educăm, iar mai apoi, în interiorul limitelor, le dăm libertate. Să decidă singuri, să experimenteze, să greșească și să învețe mai apoi.
Îi punem și pe ei la „masa negocierilor”, le cerem părerea și le-o luăm în considerare. Ne sfătuim împreună atunci când luăm decizii. Îi implicăm în activități, le dăm voie să aibă și alte păreri față de ale noastre. Îi facem să se simtă văzuți și auziți, apreciați și relevanți.
Și poate mai important decât atât, le arătăm că suntem oameni și noi, ca și ei, nu semizei. Iar pentru aceasta ne asumăm greșeli, le recunoaștem în fața copiilor și ne cerem scuze atunci când e nevoie să o facem. Îi lăsăm să vadă că nu suntem perfecți și că e perfect în regulă să nu fim. Îi ajutăm să înțeleagă că adevărul nostru nu e unul absolut, că fiecare poate decide pentru familia lui și e în regulă să avem opinii divergente. Le permitem să ne vadă în egală măsură puternici, dar și vulnerabili. În plus, ar ajuta să normalizăm eșecurile și greșelile ca oportunități de învățare, ca parte a încercărilor de a crește atât ei cât și noi, și am putea începe să apreciem mai mult eforturile lor. Cred că așa am putea coborî de pe un piedestal și am putea rămâne conectați și în adolescență.
Sigur, nu militez pentru o copilărie fără reguli în care devine dificil să vezi care e copilul și care e părintele. Știu că e nevoie de fermitate pentru ca cei mici să se simtă în primul rând în siguranță și mai apoi să prindă încredere în forțe proprii. Copiii au nevoie de „da”, dar și de „nu”., au nevoie de frustrare, nu doar de împlinirea nevoilor, dar hai să ne străduim să le facem această „închisoare” una acceptabilă, în care „rănile primare” să fie minime.
Și eu eșuez zilnic închizând copilul în normele unei zile cu muncă, sarcini și necesități. Momentan, programul ei e din păcate programul meu, cu foarte mici variații; e „coada” mea, ce poate să se miște doar în ritmul meu. Și totuși încă funcționăm. Nu poate decide unde merge, dar poate decide ce ținută poartă acolo. A învățat să își asculte corpul și reușește să adapteze ținutele temperaturii ambientale. Nu poate decide ce facem împreună acolo unde mergem, pentru că știe că eu trebuie să lucrez, dar poate decide ce face ea acolo, din mai multe variante oferite de către mine în avans. Nu poate decide când plecăm, dar știe că putem negocia momentul în care ne trezim și începem să ne pregătim. Nu poate decide unde mergem, dar știe că putem discuta mai multe, atunci când avem variante.
A crescut responsabilă cu multe ce țin de ea, dar știe că poate uneori să ceară să facem împreună lucrurile. Îi cer părerea în chestiunile ce o privesc și pe ea și în zilele libere, ea e cea care decide traseul, în funcție de posibilități. Ne sfătuim la cumpărături, gătim împreună, știe că nu îmi ies mereu planurile așa cum am sperat și mă iartă de fiecare dată când o năcăjesc, pentru că încerc să îndrept lucrurile. Nu îi cer să fie perfectă, pentru că vede că nici eu nu sunt.
Știu, de multe ori e greu și nu ne vine natural să fim așa cum ar avea ei nevoie să fim. Fiecare „nu” înlocuit acolo unde ar putea fi și „da” implică mai multă dezordine și efort din partea noastră, dar cred că ajută să știm că putem face și altfel lucrurile în beneficiul lor. Poate nu o facem mereu, dar hai să ne străduim să le dăm mai mult loc să respire. Doar sunt ai noștri și ținem cu ei, nu?