M-aș bucura mult ca astăzi să pot să îți fiu alături în a-ți oferi un cadou. Să ții cu tine și ziua de azi să o scrii peste timp în calendarul zilelor de sărbătoare, ca prima zi în care ai început să renunți la învinovățire.
E ciudat cum suntem noi, femeile, făcute să simțim mult și să ne tragem la răspundere pentru tot ce simțim. Suntem criticii noștri cei mai duri și chiar și atunci când facem ceva bine, tot găsim cusur faptelor noastre. Parcă nu suntem „sănătoase” până nu ne punem la punct, oricât de demne de mândrie îndrăznim să fim.
Am pornit și eu drumul acesta de ceva vreme și cel mai probabil va mai dura o vreme până când voi scăpa de obiceiul dureros. Am căutat să înțeleg totuși de unde atâta învinovățire, căci în cazul meu, am ajuns într-un loc în care chestionând peste măsură orice încercare de a fi cea mai bună variantă a mea, am ajuns să simt că niciodată nu vor reuși să fiu mulțumită de varianta care iese mereu la suprafață. Și țin să subliniez: eu, mulțumită de mine. Nu alții. Nu cei din jur, care cel mai probabil întrebați, ar avea numai vorbe de laudă la adresa mea.
Am fost toată viața o fată cuminte, ce nu a deranjat prea mult oamenii din viața ei. Cuvântul părinților a fost mereu literă de lege, am împărțit orice am avut, am căutat să nu judec, să nu cer mai mult decât am primit, pentru că mereu am simțit că am primit destul pentru cât merit. Nu am subminat autoritatea nimănui, am trecut cu vederea multe pentru a nu supăra. Am fost împăciuitoare și răbdătoare, liniștită, calculată, de încredere. O veritabilă „people pleaser” și multă vreme am trăit fără să găsesc că ar fi ceva în neregulă cu aceasta.
Eram „de treabă” și mă hrăneam cu aprecierea celorlalți. Devenise trăsătura mea de personalitate să fac pe plac pentru a mă face plăcută. Și ori de câte ori se năștea în mine vreun gând „periculos” cum că n-aș fi autentică mie, îl anihilam rapid până ca acesta să prindă aripi. Nu îndrăzneam să văd altfel lucrurile; aș fi riscat prea mult. Mă credeam oricum, suficient de independentă, hotărâtă și întreprinzătoare.
Părea să îmi meargă bine așa. Iar de se întâmpla ca ceva să nu meargă bine, mă învinovățeam din start că nu m-am ridicat așteptărilor, așa că făceam orice pentru a nu mai dezamăgi. Și credeam că sunt bine cu mine, până când am început să cercetez mai în amănunt ce înseamnă să fii bine cu tine.
Nu știu dacă aș fi făcut asta fără să devin mamă, când a mea lume s-a zdruncinat dintr-o dată. În interacțiune cu copilul meu, care apăsa mult prea multe butoane neliniștitoare în mine, m-am trezit că nu-i pot face pe plac, oricât de mult m-aș fi străduit. Toate atuurile mele ce mă făceau „perfectă” erau spulberate acum unul câte unul și nu mă mai recunoșteam.
Intrasem într-o disonanță cognitivă ce mă împiedica să văd clar cine mai sunt eu. Copilul devenise iubirea mea cea mai mare și totuși, în fața ei eșuam cel mai mult. Iar vinovăția că nu sunt în stare să îmi îndeplinesc rolul ce mă consacrase, de a fi „de treabă”, mă măcina cel mai tare. Îmi era ciudă că nu pot mai mult, că nu fac suficient. Simțeam că dezamăgesc în cel mai important moment al meu.
Mă vedeam judecată de către cei din jur, ce păreau să pună la îndoială capacitățile mele de a fi o mamă bună. Nu o spuneau, dar eu „citeam” în privirea lor că vina e la mine pentru tot comportamentul neadecvat al copilului. Clar făceam ceva greșit de vroia doar la mine. Și chiar de era la mine, tot părea neconsolată. Iar pentru că îmi implicam toată energia în direcția ei, simțeam că nu mai sunt nici pe placul celor dragi. Ba chiar mascam în disonanță învinovățirea mea, aruncând vina asupra lor, așteptând să văd schimbări la ei, în urma efortului meu.
Când în sfârșit am priceput că înainte de orice e nevoie să găsesc în mine echilibrul, să văd pentru ce mă plac eu, nu pentru ce mă fac plăcută, am început să înțeleg că îmi legasem greșit valoarea de ce sunt eu pentru alții și prea puțin de cine sunt eu pentru mine.
Mă considerasem responsabilă de fericirea altora, căci fericirea mea era condiționată de a lor. Iar după atâția ani în care mă învinovățisem pentru toate momentele în care deranjasem bucuria lor, acum, în procesul meu de mutare a focusului, parcă și mai multă învinovățire se instalase. Dincolo de vina că îmi creșteam greșit copilul, apăruse și vina că crescusem eu greșit.
Dintr-o dată nu mi-a mai plăcut deloc calea aceasta spre dezvoltarea personală. Mă încântase ideea de a porni spre a fi bine cu mine, dar nu mă pregătisem suficient să fiu zdrobită în atâtea locuri. E greu să afli că totul depinde de tine și să realizezi că nu ai control asupra ta. Însă e un greu necesar pentru a trăi conștient. E un greu ce necesită să lași jos „rucsacul” de vinovăție din spate, văzându-te pe tine valoroasă și demnă de apreciere pentru ceea ce ești. Nu pentru ceea ce reprezinți pentru alții.
Și când te trezești dintr-o dată la 20+, 30+, poate chiar 40+ ani că nu mai știi exact cine ești dacă dai jos vinovăția, rușinea, frustrarea, nemulțumirea, te uiți în gol la cea a mai rămas din tine. Știu că e înspăimântător, așa că de ce ai face-o?! Păi pentru că înțelegi că poate să fie și altfel. Și după furtună apare soarele, care te va lumina pe tine pentru ceea ce ești. Vei crește, vei înflori, vei simți căldura și bucuria vieții tale necondiționate. Vei rodi semințele conștiinței de sine în copiii tăi, pentru a nu trebui să se lupte cu dramele tale de acum, la vârsta lor adultă.
Va fi greu să te uiți acolo înăuntrul tău, să te întorci la fetița care a vrut doar să fie apreciată, iubită, căci a făcut cum a înțeles atunci să fie plăcută, să nu deranjeze. Îi vei spune că o înțelegi și n-o vei judeca. O vei cuprinde și îi vei promite că efortul ei nu a fost în van. El te-a adus aici, căutând să fii bine autentic. Vei cădea la pace cu părinții, care au făcut atât cât au putut și știut mai bine în contextul lor. Îi vei ierta dacă ți-au greșit și vei învăța din greșelile lor, pentru a face lucrurile altfel. Te vei ierta pe tine, matură, că nu te-ai întors la tine mai repede. Și atunci vei știi că e timpul tău să trăiești conștient.
În dicționarul englez există o delimitare bună de semnificație între cuvintele „nice” și „kind” făcând diferența în modul în care cineva e perceput drept bun cu/pentru alții sau bun autentic cu/pentru el și cei din jur. În limba română, tindem să ne limităm la acest „de treabă” ca atribut ce include mult prea mult comportamentul adecvat față de ceilalți și mult prea puțin înspre a onora propria persoană.
Societatea în general are așteptări de la noi, mai ales ca fete, să fim simpatice, politicoase și plăcute, chiar și în situații inconfortabile, iar dacă cumva ne „răzvrătim”, ne pierdem aprecierea. De aici evitarea conflictelor, frica de a vorbi pentru noi, de aici prioritizarea nevoilor celorlalți, de aici lipsa de rezistență. Dar mai ales, de aici învinovățirea permanentă ori de câte ori ieșim din norme, nu reușim să ne încadrăm în ele ori realizăm anularea noastră în ele.
Orice schimbare comportamentală necesită înlocuirea unui obicei, cu un altul, iar renunțarea la învinovățire ar putea veni cu mai multă compasiune față de noi, cu mai mult curaj de a face lucrurile altfel. Sunt puține lucruri pe care le putem controla realmente în viață, însă alegerile în legătură cu propria persoană, deși greu de asumat, ne aparțin în totalitate atunci când începem să ne prețuim mai mult.
Așadar, te invit să-ți oferi cadoul de a lupta pentru tine fără vinovăție, pentru că tu ești singura responsabilă cu adevărat de starea ta de bine. Ține mai mult cu tine și înțelege că nimic din ceea ce merită cu adevărat nu vine ușor. Așa că asumă-ți o perioadă dificilă și găsește pe cineva care să îți fie alături, cu care să ai dialoguri sincere, ajutor de specialitate dacă e nevoie.
Pe drumul meu complicat, am învățat că ajută să pun pe foaie ceea ce simt. Să-mi dictez și să las gândurile să zboare. Să citesc ce am scris și să rămân acolo cu mine. Să scriu din nou. Să-mi permit să fiu vulnerabilă. E așa eliberator! Citind negru pe alb scenariul din mintea mea, îmi dau seama că regizorul și actorul sunt tot eu și Oscarul mi-l atribui singură. Nu trebuie să fiu cea mai bună din lume la nimic. Pot să fiu o cât mai bună variantă a mea, cât mai des; și e minunat așa.
Am început să accept să scot din filtrul învinovățirii tot ceea ce nu ține realmente de mine. Să disec pe bucățele întâmplările, privind lucid neajunsurile, interesele fiecăruia, nu doar ale mele. Ai fi surprinsă să descoperi cât de puțin e de fapt despre tine.
Am căzut la pace cu defectele mele, cu momentele mele mai puțin bune, cu greșelile de-a lungul timpului, pentru că nu ele mă fac mai urâtă, mai proastă ori mai rea, ci modul în care eu le integrez în cine sunt eu. Da, fața mea e asimetrică, dar îmi plac liniile mele bine definite. Nu pot să-mi repar asimetria, dar îmi place modul cum arăt atunci când mă îngrijesc. Uneori mă depășesc task-urile la serviciu, dar sunt conștientă că încă am nevoie să învăț, așa că cer ajutorul. Mă enervez ușor și încă nu am o gestiune bună a emoțiilor. N-am fost crescută recunoscându-le și controlându-le. Însă învăț și eu, alături de copil, inteligența emoțională.
Sunt ani de când deja mă simt mai bine în pielea mea. Spatele mi-e mai drept, necocoșat de atâta învinovățire, zâmbetul mai des, liniștea mai lungă, creativitatea mai jucăușă, relațiile mai autentice. Nu am doar zile bune, dar am mai mult curaj să țin cu mine.
Iar totul a început într-o zi ca aceasta, când mi-am oferit cadoul neînvinovățirii și am ales pentru mine să îndrăznesc să fiu mai bine.
Te învinovățești că tu nu ești acolo unde ai vrea să fii pentru tine și pentru cei dragi? Azi e cea mai bună zi să începi să trăiești conștient. S-ar putea ca în sfârșit să te vezi bună, frumoasă și deșteaptă, așa cum ești! În final, suntem atât cât ne permitem să fim.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
