Iar eu, cu zona de confort despre care e la modă să vorbești. Știu, am mai scris despre ea și despre ce poate fi dincolo de ea, dar simt să o fac din nou. Nu pentru că dă bine, ci pentru că e de fiecare dată o provocare să reușești să o depășești.
Faptul că ai reușit o dată, îți dă, în cel mai bun caz, curaj să încerci din nou. Dar disconfortul e mereu diferit, mereu acolo, mereu gata să se facă să stai locului.
M-am oprit din scrisul unui pasaj de o violență greu de imaginat să pun pe foaie gândurile astea despre confort și depășirea lui pentru că la Școala de scris nu scriem despre curcubeie și fluturași roz, ci cât mai aproape de viața reală, întinată cu de toate.
Nu-mi place că trebuie să scriu despre ce nu simt că stăpânesc. E un efort imens să îmi imaginez scene pe care nu mi-aș dori să le trăiesc vreodată și realizez cât de norocoasă am fost până acum să rămân în bula mea unde violența e ceva care se poate evita butonând ecranul sau telecomanda. Totuși, știu că e un exercițiu bun, necesar să scriu și despre partea dureroasă a vieții.
Și nu, n-a fost vreun moment de revelație absolută, ci ceea ce am învățat că e, pentru mine, un mecanism de apărare în fața adversității. Unul conștient, care nu mă ține pe loc, dar care face loc de pauză când intensitatea gândurilor depășește capacitatea de a le controla.
E un fel de divagare a atenției într-o pantă gestionabilă până când se mai așează pulberea din celălalt borcan. Știu că mă voi întoarce la el, căci e important să o fac, dar până atunci las textul ăsta aici pentru toate momentele în care simțiți că nu există orizont pentru mai departe.
Întotdeauna e ceva acolo care așteaptă să fie descoperit dincolo de bariera imaginată insuficient. Iar de ea se poate trece doar dând răgaz gândurilor să reconfigureze traseul.
De cele mai multe ori, greul rămâne. Ce se schimbă e că putem învăța cum să ne scoatem pe noi din el pentru a merge înainte.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
