Ori de câte ori mă pun în fața unei foi goale pe care o am de umplut cât de bine pot, prima senzație e terifiantă.
Dacă nu voi putea să o fac, dacă voi scrie mai rău ca data trecută, dacă n-o să aibă logică textul meu, dacă mă pierd în idei, dacă n-o să am nicio idee bună, dacă nu transmite textul meu ceea ce își propune, dacă mă voi bloca la mijloc, dacă n-o să-mi ajungă timpul, dacă nu știu suficiente despre subiect.
Dacă, dacă, și iar dacă… Senzația aceasta durează, de regulă, până încep, căci de îndată ce mă apuc de scris, gândurile alunecă unul după altul până când realizez că nu-mi ajunge foaia.
Inițial, am crezut că e începutul meu în ale scrierii de vină, că n-am destulă experiență, dar totuși scriu deja de mai bine de 3 ani în fiecare zi.
Apoi că n-am cunoștințele de bază, dar acelea le-am învățat anul trecut la Școala de scris.
M-am mai gândit că poate nu-s destul de creativă, dar inspirația îmi apare de peste tot atunci când sunt atentă.
Așa că, ce am înțeles recent e că e în regulă să mă înspăimânte foaia albă de la început, căci e goală și nu e nimic din mine acolo. Însă pe măsură ce se umple cu ce pun eu în ea, devine tot mai puțin de speriat, începe să-mi pară cunoscută. Și ceva bun tot iese în final, fie un text bun, fie unul prost din care să învăț o lecție bună.
Cred că orice început e o foaie goală. De fapt, orice lucru nou sau reluat e mereu o provocare, căci niciodată circumstanțele nu sunt identice.
Da, ajută experiența, cunoștințele și abilitățile, dar la fel de importante sunt curajul și determinarea de a umple paginile vieții noastre cu o povești bune, oricât de terifiante ar fi gândurile de început care ne țin pe loc.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
