Uneori, nimic nu pare să meargă bine și nu vezi cum să răzbați între toate câte se întâmplă. E ușor atunci să aluneci într-un abis ce pare fără ieșire. Iar când ești mamă, probabil e și mai ușor, căci ai copiii în inimă și în conștiință și ți se pare zdrobitor că-i cari după tine în suferință.
Te frângi în bucățele și-ai pune pe pauză tot să strigi stop joc. Dar nu poți. Ești obligată să găsești o cale, dacă nu pentru tine, măcar pentru ei. Uneori, universul pare nedrept. De ce tu? De ce ei? De ce acum? De ce atât?
N-ai răspuns și te frămânți în îndoiala că nu ești destulă. Poate nu ești, căci te raportezi la timpurile în care n-aveai nevoie să îți pui atâtea întrebări. Dar timpul nu e niciodată la fel, de ce pretindem să fim noi?
Poate, întregi suntem mereu, dar nu vedem noi conturul. Și, poate, motivul pentru care nu-l vedem e că ne-ar prinde bine să trecem dincolo de cel obișnuit spre unul care ne conturează altfel. Iar altfel nu e neapărat mai rău, doar îl percepem așa, ca mare necunoscut de care ajungem să ne temem.
Căci altfel poate fi mai mult, chiar și atunci când pare mai puțin. Se obișnuiește să se vorbească des despre echilibru, acea cheie a vieții împlinite.
Nu știu, însă, câtă aplicabilitate are echilibrul în viața de zi cu zi. Mai degrabă aș zice că e aceeași Fată Morgana periculoasă precum Pozitive vibes only. Care te face să închizi ochii la ce contează cu adevărat, pentru promisiunea unui ideal iluzoriu.
Însă, poate, nu suntem făcuți să fim balanțe perfecte, cu talere la orizontală. Asta ar presupune să stăm nemișcați, să nu ne atingă nimic, să nu simțim suficient încât să ne ridicăm ori să coborâm atunci când e nevoie.
Poate, balanța nu suntem noi, balanța e viața, iar noi, un întreg conturat din bucățele care se așeză diferit pe talerele ei. Iar dacă e așa, chiar și atunci când parte din noi e în abis, celălalt taler ține sus ce încă nu am descoperit cum să-i dăm greutate.
Bucățele ce așteaptă să mute și ele balanța, să prindă putere să vorbească despre noi ca forțe în mișcare ce nu se tem să prindă contur din balans. Căci dinamica e devenire, iar devenirea nu se întâmplă niciodată din echilibru.
Așa că, poate, ne-ar prinde bine să ne temem mai puțin de abis, căci el ne amintește de ce ar trebui să cântărească mai mult în devenirea noastră și în balanța vieții.
Doar să ne îndreptăm atenția și spre ce mai puțin evident.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
