Orice părinte poate confirma ceea ce cercetătorii au dovedit științific recent: miorlăitul copiilor este unul dintre cele mai inconfortabile și deranjante sunete de pe planetă. Mai deranjant chiar decât zgâriatul unghiilor pe tablă, scâncitul dinților, plânsul neconsolat, forajele grele ori sunetul fierăstrăului.
Deci nu e nicio surpriză de ce se întâmplă să ne scoată efectiv „din sărite” atunci când cei mici încep să miorlăie. Ce facem însă cu miorlăitul lor și ce ascunde de fapt acest comportament insuportabil, am căutat să înțeleg și eu atunci când propriul copil a început să-l manifeste frecvent. Poate nu aș fi făcut-o cu așa mult interes, dacă nu aș fi fost la rândul meu de-a dreptul chinuită în copilărie de reacția celor din jur, ce-mi spuneau mereu să nu mai miorlăi atât.
Abia recent am înțeles că al meu creier emoțional a învățat astfel, că nu e acceptabil să „te plângi” de nimic, că mai bine disociezi și ridici un zid în jurul tău decât să lași emoțiile auzite, că fiecare e singur în suferința lui și că vulnerabilitatea e slăbiciune. Și totuși, mecanismele de apărare dezvoltate atunci s-au dovedit distructive pe termen lung, lăsându-mă goală pe dinăuntru, dar plină de frustrări, apărându-mă mereu de sentimente și fără curajul de a simți.
Întorcându-mă la mine mică, am putut să văd că nu eram voit enervantă pentru ceilalți, nu căutam să deranjez intenționat și nu eram răsfățată atunci când începeam să miorlăi. Eram doar copleșită de emoții pe care nu le știam gestiona. Iar pentru că nu a fost loc pentru emoții negative, le-am îngropat în mine, doar să le descopăr târziu cristalizate într-o inimă de piatră, incapabilă de paleta autentică a trăirilor.
De atunci, mă lupt cu mine să-mi permit să le simt pe toate, dar și să fac loc copilului să le trăiască pe ale ei. Să nu cenzurez, ci să caut să înțeleg și să modelez comportamente sănătoase ce se fac auzite, chiar dacă uneori deranjează.
Specialiștii în domeniu spun că miorlăitul ar fi forma instinctuală de a atrage atenția asupra unei nevoi, cu cea mai mare capacitate de a ajunge la destinație. Iar atunci când un copil se văicărește, miorlăitul e ultimul efort de care e capabil pentru a se menține în controlul propriilor emoții. E frustrarea care începe să „de-a pe-afară”.
Când copiii devin stresați, înfometați, însetați, obosiți sau copleșiți, vocile lor naturale sunt înlocuite instinctual de tonuri ce alarmează că necesită atenție cât mai repede pentru a se regla. Sunt adesea depășiți de situație și este posibil să necesite resurse imediate – un pui de somn, apă, o gustare, odihnă, etc. Astfel, atunci când un copil începe să miorlăie, ne-am putea întreba, înainte de toate, dacă nu cumva are o nevoie fiziologică de bază ce îl determină să solicite atenție, ori una de confort.
Mai mult decât atât, cercetătorii atrag atenția asupra faptului că nivelul de stres resimțit de către cei mici în mediul familial ori în afara lui, este de asemenea un declanșator al miorlăitului, unul ce semnalizează nevoia de conectare, afecțiune și timp de calitate petrecut împreună pentru a elibera din tensiune.
În aceeași ordine de idei, studiile spun că văicărelile, la fel ca plânsul, au rolul de a exprima emoții copleșitoare ce ajută să fie auzite și acceptate pentru ceea ce sunt, pentru buna dezvoltare a celor mici. Mustrarea, corectarea și controlul nu ar trebui să vizeze niciodată sentimentele, punând limite exclusiv comportamentului celor mici și nu varietății emoțiilor, așa cum am mai scris și aici.
Tristețea și dezamăgirea sunt adesea asociate miorlăitului celor mici, iar vocea lor, exprimată chiar și sub această formă, are nevoie să fie întâmpinată cu bunătate și acceptare, pentru ca mai târziu să nu disocieze, din frica de a le simți pe toate (așa cum a fost și în cazul meu).
De asemenea, se pare că miorlăitul poate fi asociat și cu inconsistența părinților privind stabilirea și implementarea regulilor. Cei mici învață prin repetiție și asociere, astfel că de fiecare dată când adulții cedează în fața văicărelilor și nu sunt consecvenți în decizii, creierul emoțional al copiilor speculează oportunități de a obține beneficii în urma miorlăitului.
Din păcate însă, ajungem astfel să-i vedem în mod eronat drept „mici șantajiști”, când de fapt, ei nu fac altceva decât să pună în practică propriile noastre abordări greșite de parentaj. Ce am putea în schimb să facem, odată ce remarcăm un astfel de comportament, ar fi să punem limite ferme pe care să le respectăm împreună și să-i ajutăm să accepte și să proceseze sănătos frustrarea atunci când nu li se face pe plac.
În final, miorlăitul este o expresie normală a sentimentelor umane și oricât de dificil ne e ca și părinți să-l auzim și să-i răspundem cu bunătate, e un efort necesar atât timp cât ne dorim să creștem copii fericiți și împliniți, netemători și autentici în fața propriilor emoții.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
