Dacă nu ești la primul articol aici pe blog, probabil ai citit deja și altele inspirate de platforma „The School of Life”. Îmi place mult abordarea lor realistică vizavi de teme existențiale și de larg interes, ce aduc lumină în multe dintre frământările oricui are curajul de a se înțelege pe sine și lumea în care trăiește.
Simt că am ajuns într-un punct al umanității în care interesul pentru dezvoltare personală și urmărire a stării de bine este în creștere. La fel și accesul la informații și comunități unde se dezbat diverse probleme. În ansamblu, e minunat că se întâmplă toate acestea, dar de multe ori și debusolant în încercarea de emancipare și adaptare la vremuri, nevoi și dorințe personale.
Societatea e în așa mare schimbare, încât devine dificil să ții pasul cu normalitatea. Se transformă principii, se modifică așteptări, se nuanțează credințe, și totuși, anumite concepte rămân insuficient explicate și conștientizate pentru ceea ce sunt. În special cele tradiționale, precum e instituția căsătoriei, care devine uneori o povară pentru cei ce au ales, fericiți la un moment dat, să-și lege destinele pe viață, în mod ideal.
Însă acest ideal nu pare să se mai potrivească pe termen lung în tabloul urmăririi stării de bine personale și aduce, în mare parte dezamăgiri și renunțări, transformând căsnicia mai degrabă într-o capcană a sinelui din care simțim să evadăm, decât o comuniune a iubirii împărtășite.
În mod obișnuit, societatea noastră acordă o atenție uriașă începutului unei căsătorii – și în special ceremoniei de nuntă propriu-zise, însă despre continuarea căsătoriei, care este desigur, adevărata provocare, se vorbește mult prea puțin. Tocmai de aceea, am ales să aduc în perspectivă o altă abordare a căsniciei, una mai puțin romantică, însă una ce are șanse să aducă echilibru și împlinire individuală, chiar și în cuplu. Una autentică în care iubirea în căsnicie nu este doar un sentiment, ci o abilitate ce ar trebui învățată și adaptată partenerilor.
Acest articol este o traducere personală a ghidului School of Life (Școala vieții) pentru restul unei vieți împreună, conținând douăzeci de idei centrale despre cum să faci o relație să funcționeze de-a lungul deceniilor, mult după ziua nunții. Vei găsi aici sugestii pentru a face față provocărilor monumentale cu care se va confrunta orice cuplu, pe măsură ce oamenii își construiesc o viață împreună, iar acesta ar putea fi un mic ghid util în calea bunăstării în cuplu.
E un articol lung, dar e un articol bun. Unul necesar, ce implică o înțelegere complexă a iubirii, fără așteptări nerealiste, ci cu determinarea și curajul de a fi bun atât pentru tine, cât și pentru cel de lângă tine. Iată despre ce e vorba:
1. Pesimismul
De cele mai multe ori, simțim că nimeni nu ne poate dezamăgi și supăra vreodată la fel de mult ca persoana cu care ne căsătorim – probabil pentru că în nimeni altcineva nu părem să ne punem speranțe la fel de mari.
Drept dovadă, intensitatea frustrărilor noastre, reflectă amploarea așteptărilor. Și oricât de ciudat ar părea, o doză de pesimism (de care în mod normal ne ferim, căci îl asociem cu eșecul), este unul dintre garanții succesului. Iar singurul mod de a face ca o căsătorie să funcționeze este să nu ai foarte multe așteptări.
Conform cercetărilor, unele dintre cele mai fericite căsătorii au fost între oameni care știau că, în ciuda celor mai bune intenții, se vor dezamăgi reciproc uneori, iar fericirea nu va fi întotdeauna prezentă. Caracterul și mintea fiecărui partener sunt extrem de complexe și complicate, iar background-ul personal nu ne ajută de fiecare dată pentru a rămâne calmi și empatici.
Deseori, o căsătorie forțează un partener să joace un număr irealizabil de roluri în viața cuiva: trebuie să fie cel mai bun prieten, co-părinte, partener sexual, manager de gospodărie, șofer, bucătar, contabil, partener de călătorie, și așa mai departe. Așa că nu e de mirare faptul că, inevitabil, toți vom eșua la un moment dat în a îndeplini corespunzător așa multe roluri deodată, dezamăgindu-ne partenerul. E acceptabil ca aceasta să se întâmple în cuplu și ține de noi să pricepem că astfel de momente de tensiune nu sunt sfârșitul relației.
2. De ce ne-am căsătorit cu cine ne-am căsătorit
O parte din a face o căsătorie să funcționeze, implică înțelegerea motivului pentru care ne-am ales partenerul. Iar răspunsul standard, este că l-am ales pentru că părea potrivit pentru a ne face fericiți. Însă răspunsul psihoterapeutic mai complicat este că l-am ales pentru sentimentul de familiaritate.
Este aproape inevitabil să ne căsătorim cu cineva care poartă ecouri ale unor defecte de-ale părinților care ne-au influențat în copilărie. Diferența o face însă modul în care alegem să ne comportăm în fața defectelor, cu maturitate și nu ca și copiii care am fost cândva. Explicând suferința, fără a intra în panică și fără a ne retrage în tăcere, ci rezolvând problemele din căsnicia cu persoana ale cărei dificultăți ne-au atras în mod inconștient.
3. Abilitatea de a preda
O căsătorie bună depinde inclusiv de abilitatea de a fi un bun profesor. Pentru că toți suntem imperfecți, procesul de predare și învățare a partenerului despre cum se simte iubirea pentru noi este o parte fundamentală a căsniciei.
Cu toate acestea, din păcate, majoritatea dintre noi suntem profesori îngrozitori. Suntem atât de panicați de gândul că partenerul nu ni se potrivește și nu va învăța niciodată ceea ce trebuie să știe despre noi, încât nu suntem în stare să articulăm în mod corespunzător și la timpul potrivit lecțiile despre iubire.
De regulă, o facem în mod greșit atunci când suntem supărați pe ceilalți, fără răbdarea și abilitatea de a ne pune în pielea lor. Nu ar trebui să ne fie rușine niciodată de a instrui sau de a avea nevoie de instrucție. Singura greșeală este respingerea oportunității pentru învățare, chiar și în iubire.
4. Abilitatea de a învăța
Suntem adesea încurajați să credem că cineva care ne iubește cu adevărat ar trebui să aprobe tot ceea ce ne privește, ar trebui să ne iubească pentru ceea ce „suntem cu adevărat”. Aceasta este un non-sens. Am putea însă să acceptăm că un partener ar putea dori în mod legitim să ne învețe cum să devenim o versiune mai bună a noastră.
Din păcate, mulți dintre noi, la primul semn că celălalt adoptă un ton pedagogic, tindem să presupunem că suntem „atacați” și trădați – și, prin urmare, ne închidem urechile la instrucțiuni, reacționând cu sarcasm și agresivitate față de profesor.
Ar trebui să nu mai judecăm atât de dur aceste încercări de instruire și mai degrabă decât să vedem fiecare lecție ca pe un atac asupra întregii noastre ființe, ar trebui să o luăm pentru ceea ce este: o dovadă că cuiva îi pasă de noi.
5. Îmbufnarea
În dragoste, suntem susceptibili a ne îmbufna destul de des, din instinct, iar în spatele supărării e ideea că a fi iubit corect înseamnă a fi perfect înțeles de altcineva (având baze în copilăria timpurie, atunci când toate nevoile ne erau împlinite automat).
Când ne îmbufnăm, ne referim în tăcere la astfel de așteptări și insistăm ca partenerii noștri să fie la înălțimea lor. În mod natural, nu pot. Deși aparent absurde, astfel de supărări sunt de fapt o expresie plină de speranță a iubirii, deoarece atunci când ne îmbufnăm, presupunem că cealaltă persoană (despre care știm că ne iubește) are o perspectivă aproape magică în mintea noastră.
Avem, practic, așteptări ca ei să ne citească mințile, ceea ce ar putea deveni în mod evident, periculos pentru relație. Însă adevăratul semn al iubirii nu este o perspectivă magică; este disponibilitatea de a explica nevoi și dorințe și de a le comunica asertiv.
6. Sexul în căsătorie
Cultura noastră promovează la nesfârșit ideea că sexul este dovada principală a apropierii, iar lipsa lui este considerată semnul principal al morții iubirii. Cu toate acestea, o relatare mai exactă a sexualității umane ar normaliza grijile care se atașează aproape inevitabil de sexul în căsnicie.
Este aproape imposibil să fii căsătorit și, pe termen lung, să te bucuri de o viață sexuală extraordinară, deoarece relațiile devin în mod natural arene foarte complexe de compromis și negociere; trebuie să fim atenți, să ne măsurăm cuvintele și reacțiile.
Cu toate acestea, sexul cere în mod ideal opusul: o versiune necenzurată, fără griji a noastră. Însăși forțele care mențin o relație suficient de bună – răbdare, bunătate, compromis – funcționează sistematic împotriva principiilor sexului.
Așa că am putea mai degrabă să spunem că scăderea sexului este – mult mai mult decât admitem colectiv – un semn că o căsătorie se stabilizează, nu eșuează. Dacă am admite acest lucru mai mult în mod public, am fi mai puțin panicați, mai puțin rușinați și puțin mai puțin supărați atunci când sexul devine mai puțin intens și mai puțin frecvent.
Și am fi mai puțin bântuiți de o idee ireală și ispititoare: aceea că lucrurile au sta diferit în compania altcuiva. Nu. Vina nu o avem noi sau partenerul nostru: starea noastră este în mare parte prețul ciudat și necesar de a împărtăși cu adevărat o viață împreună.
7. Pasiunea/flirturile
S-ar prea putea ca atunci când suntem căsătoriți și prinși în rutina vieții de zi cu zi, să devenim brusc interesați de altcineva care ni se pare extraordinar. Ar putea fi cineva lângă biroul nostru; sau care merge la același club de tenis sau care s-a mutat în casa de vizavi.
Ceva despre ei – zâmbetul lor, hainele, felul în care își aranjează părul – pare să vorbească profund imaginației noastre despre cât de minunat ar fi, dacă am putea fi alături de ei; nu ar mai exista certuri și am fi atât de fericiți împreună.
Dar ceea ce separă într-adevăr partenerul de obiectul pasiunii noastre este simplu: cunoașterea. Pe partenerii noștri îi cunoaștem mult mai bine. Și e logic, orice persoană pe care o cunoaștem în întreaga gamă a ființei sale va apărea drept teribil de defectuoasă, iar cel mai mare atu al persoanei față de care avem o pasiune este înțelegerea noastră extrem de limitată despre ceea ce sunt cu adevărat. Întâlnim o versiune strict editată, iar restul le elaborăm din imaginația noastră. Desigur, petrecând suficient timp și împărtășind viața alături de ei, natura lor ideală se va estompa pentru a fi înlocuită de un portret aspru, cinstit, grăitor. Nu ar fi îngrozitor, dar nici minunat, doar uman.
Prin urmare, ar trebui să trimitem pasiunile la locul lor adecvat – adâncurile vieții noastre fanteziste – mai degrabă decât să le desfășurăm ca un punct profund nedrept de comparație cu căsnicia noastră din lumea reală.
8. Laudă compromisului
Ideea compromisului sună destul de rău atunci când idealul este să fii cu cineva cu care nu trebuie deloc să facem compromisuri. Însă o perspectivă realistică asupra căsniciei nu presupune că facem compromisuri pentru că am renunțat la dragoste, ci pentru că avem o idee mai exactă despre relațiile care pot funcționa pe termen lung.
O opțiune mai înțeleaptă vede inclusiv o dimensiune practică a sa: căsnicia este inclusiv o alianță economică, un aranjament pentru creșterea unei familii, o echipă de management intern, un parteneriat social. Acestea sunt proiecte umane profund serioase și demne, iar cuplurile care fac compromisuri nu sunt dușmanii iubirii: pot fi în avangarda înțelegerii a ceea ce cer cu adevărat relațiile durabile.
9. Sarcinile domestice
Știm – bineînțeles – că trebuie să plătim facturile, să facem curățenie, să spălăm rufele, să gătim, să ținem frigiderul aprovizionat și să scoatem gunoiul. Aceste probleme ne ocupă mult din atenție și timp, dar rareori sunt în centrul a ceea ce credem că este căsătoria. Astfel, noțiunea că problemele practice nu au un loc legitim în dragoste, ne face viața mai grea decât trebuie.
Sarcinile mici și repetitive ale vieții domestice, joacă de fapt un rol important în conviețuirea bună și am putea, în schimb, să acceptăm demnitatea fundamentală a împărțirii echitabile a sarcinilor pentru o viață fericită împreună.
10. Micile plăceri
Cititul împreună – chiar dacă este doar pentru o vreme, suntem unul lângă altul, fiecare absorbit într-o lume diferită. Nu suntem în mijlocul unei conversații intense, nu suntem implicați în relații sexuale pasionale, nu ne sărbătorim reciproc triumfurile și nici nu ne îndreptăm spre aeroport pentru un city-break. Dar cititul în pat împreună reprezintă o realizare majoră. Nu există altcineva cu care să putem face asta.
Când ne gândim la ce înseamnă căsătoria, nu ne gândim deseori la micile plăceri de genul acesta: stând împreună pe podea și sortând șosetele după spălare; urmărind împreună un serial TV, episod cu episod.
Din păcate, tindem să fim mai conștienți de necazuri decât de plăceri. Nu pentru că plăcerile nu sunt acolo, ci pentru că nu vedem întotdeauna ce element impresionant și important sunt cu adevărat. Le luăm de la sine înțeles, nu le apreciem în mod corespunzător unicitatea. Poate că îi lipsește glamour-ul, dar a putea citi în pat împreună este și el un semn al iubirii profunde.
11. Terapia în căsnicie
Terapia în căsnicie arată ca ceva care ne-ar putea interesa doar atunci când o relație eșuează; de fapt, este cel mai bun instrument care poate ajuta la prevenirea eșecului în cuplu. Mai exact, terapia în căsnicie este o formă sigură în care se pot discuta aspecte care, atunci când sunt tratate doar în interiorul cuplului, se pot transforma prea ușor în răutăți și încriminare.
Sentimentul că nu am mai fost auziți de prea mult timp este ceea ce ne împiedică să ascultăm. Dar într-o sală de consultanță, un bun terapeut devine brokerul înțelept, permițând fiecărei persoane să își spună cuvântul, simpatizând ambele părți, în timp ce nu ia partea niciuneia.
Terapia devine un canal diplomatic sigur înapoi, departe de atmosfera conflictuală a vieții domestice. Terapeutul poate ajuta cuplul să vadă că în spatele furiei unei persoane se află durerea și o istorie dificilă din copilărie. Sau ar putea face pe cineva conștient de cum ce se simte atunci când primești liniștea ostilă.
Practic, terapeutul poate să ne expună suficient de des la o perspectivă mai sănătoasă, respectuoasă, rezonabilă și realistă decât a noastră. Vocea amabilă și înțeleaptă a terapeutului ar trebui să devină a noastră. Începem să intuim ce ar fi spus ei într-o anumită situație și, atunci când nu mai sunt acolo, în momente de criză și singurătate, putem învăța să ne spunem și lucruri importante, liniștitoare și amabile.
Departe de o auto-îngăduință, terapia este unul dintre cele mai generoase lucruri pe care le-am putea face vreodată pentru toți cei care trebuie să trăiască în jurul nostru. Ne datorăm nouă și, la fel de important, celor care ne iubesc, să ne luăm curajul în mâini – și să mergem să „vedem pe cineva” imediat.
12. Întâlnirile în oraș
Ne-am coordonat agendele, poate ne-am angajat într-o baby sitter, am găsit un restaurant care ne place amândurora. Nu ne e mereu la îndemână să o facem și poate că nu se întâmplă atât de des precum ne-ar plăcea, însă întâlnirile în oraș sunt, cu siguranță, momente importante de petrecut timp împreună. De a vorbi neîntrerupt, deschis și sincer. De a purta conversații relaxate, fără atac ori apărare, care ne-ar putea salva dragostea.
13. Resentimentele
De câteva secole, cultura noastră ne-a hrănit o viziune romantică foarte atrăgătoare despre cum ar trebui să fie o căsătorie bună: ne vom înțelege profund și intuitiv; vom avea sex minunat, iubitor și niciunul dintre noi nu va dori să se culce cu alte persoane; desigur, vom fi ocupați, dar vom avea mult timp pentru a fi împreună, fericiți în compania celuilalt; vom fi suflete pereche; ne vom iubi așa cum suntem. Și la început, s-ar putea să fie chiar așa.
Dar, de-a lungul timpului, fiecare căsătorie pare să se schimbe: există neînțelegeri, puncte de tensiune profundă, sexul este neuniform, ne întrebăm dacă partenerul nostru flirtează prea mult cu altcineva, există lucruri pe care ne-am dori, cu siguranță, să le putem schimba în legătură cu fiecare și în loc să purtăm conversații profunde, bâjbâim și ne răcim în relație cu celălalt. Începem să ne supărăm reciproc.
Nu simțim că așa trebuia să fie o căsătorie bună și dăm vina pe ascuns (și uneori în mod deschis) partenerilor noștri pentru că ne-au dezamăgit. Ne enervăm, dar în fundal este un adevăr mai puțin recunoscut. Idealul nu a fost niciodată o posibilitate reală pe termen lung – și nu doar pentru noi, ci pentru aproape oricine.
Nu este vina noastră sau a lor, ci se prea poate să ne fi judecat relația după standardele exagerate ale ficțiunii, mai degrabă decât după criteriul realității, mai modest și mult mai corect.
14. Căsniciile altor oameni
Simțul nostru despre propria noastră căsătorie depinde subtil, dar puternic de imaginea mentală despre cum tind să fie căsniciile în general. În mod firesc, suntem foarte atenți la comparații. Însă știm doar propria noastră căsătorie din interior – în timp ce, în general, avem doar o imagine puternic editată, limitată și igienizată a căsătoriilor altor oameni.
În cea mai mare parte, îi vedem pe alții în situații sociale – unde un grad de politețe este norma. Dar suntem conștienți de propriile noastre dureri: indiferența, criticile dure, izbucnirile furioase, episoadele de trântire a ușilor, reproșurile interminabile, dezamăgirile pe bandă rulantă. Și astfel, ajungem la concluzia că doar căsnicia noastră este profund nefericită.
Însă a avea o idee mult mai exactă despre cum sunt într-adevăr căsătoriile altor oameni nu este o curiozitate nenaturală, este o prioritate în dragoste, deoarece dezvăluie adevărata natură a sarcinii pe care o îndeplinim.
Nu este că noi, ca cuplu, suntem ciudat de îngrozitori sau condamnați la nefericire împreună: ci căsătoria în sine este un proiect esențial și inevitabil de dificil. Dacă am putea vedea în mod corespunzător – prin discuții oneste cu alte cupluri – realitatea altor căsnicii, am putea ajunge la o concluzie surprinzătoare și destul de încurajatoare: că propria căsnicie este – de fapt – într-adevăr normală.
15. Pentru cele mai întunecate zile
Vor fi, probabil, momente când vom avea dubii enorme în legătură cu căsnicia voastră. Aceste momente nu vor dura neapărat mult, dar se prea poate să apară – și ar ajuta să fiți puțin pregătiți. Sentimentul că nu ți-ar deranja dacă partenerul tău ar dispărea rapid și nedureros lăsându-te să începi din nou nu te face un monstru: este foarte normal. Nu înseamnă că îi dorești rău. O sa treacă.
Faptul că soțul / soția nu te înțelege în mod central este absolut inevitabil. Da, ai vrea să ai o aventură. Este atât de rezonabil și natural să vrei. Ar fi minunat să fii dorit, să fii ținut și iubit și apreciat în mod corespunzător în pat.
Dar o aventură nu ar rezolva problemele de bază. Angoasa ta este foarte reală în acest moment. Dar mai târziu nu va părea chiar atât de rău. Ne obișnuim cu lucrurile. Putem face față mai bine decât credem.
16. Ajutorul
O căsătorie ar trebui să fie un loc în care oamenii își oferă reciproc confort. Dar o intenție nu se traduce întotdeauna automat într-o capacitate pregătită pentru ajutor autentic. Doi oameni pot tânji să se sprijine și să fie generoși unul față de celălalt și totuși, să nu aibă abilitățile necesare pentru a-și îndeplini bunele intenții – și, prin urmare, pot ajunge să se simtă izolați, supărați și neiubiți.
Ne provocăm probleme pentru că suntem prea indispuși să recunoaștem cât de variate și particulare pot fi noțiunile noastre de ajutor. Ne luăm propriul stil preferat de a fi liniștiți ca punct de plecare natural pentru cum să-i liniștim pe ceilalți – dar este posibil să ne înșelăm.
Dese ori, devenim iritați atunci când dragostea și ajutorul care ni se oferă, nu e cel așteptat de către noi. Și la fel, ne simțim ofensați atunci când eforturile noastre sunt neapreciate. Tocmai de aceea, recunoașterea faptului că există diferite stiluri de ajutor ne-ar putea ajuta să ne vedem reciproc în caz de neînțelegeri. În loc să ne enervăm din cauza efortului, uneori direcționat greșit, al partenerilor noștri, am putea înțelege că de fapt, nu caută altceva decât să ne fie alături, așa cum știu ei să o facă.
17. Partenerul-copil
Poate părea o insultă să e gândești la partenerul cuiva ca fiind în anumite moduri ca un copil. Are un loc de muncă, un card de credit și poate conduce o mașină. Dar există un motiv puternic pentru adoptarea acestei poziții ciudate.
Suntem remarcabil de răbdători și iertători în jurul copiilor. Ca părinți buni, indiferent de situație, le dăm credit și căutăm înțelegere pentru comportamentul lor neadecvat. Încercăm să ne păstrăm calmul, astfel încât eu-l nostru să rămână intact.
Însă cât de diferit stau lucrurile de obicei atunci când partenerii noștri ne frustrează. Aici, într-o secundă, strigăm, suspectăm, ne plângem. Însă dacă ar fi să ne considerăm partenerul ca pe un copil mic, starea de spirit s-ar putea înmuia.
Acest lucru nu este condescendent. Din contra, intrăm într-un mod constructiv de interpretare a elementelor mai puțin minunate ale caracterului și comportamentului cuiva. Îi vedem nu pur și simplu ca adulți raționali și sofisticați care – din cauza răutății și egoismului – se comportă prost.
În schimb, recunoaștem cât de vulnerabili sunt la foamete, oboseală și propriile lor dureri, anxietăți și regrete. Oferim practic, privilegiul de a privi dincolo de sinele lor adult, dăruind conectare și iertare copilul dezamăgit, furios, sau rănit din interior.
18. Punctele slabe
Suntem atrași de oameni datorită calităților lor bune: suntem atrași de simpatia sau inteligența lor caldă; eficiența lor rapidă sau stilul lor relaxat, fără grabă. Dar pe măsură ce o relație progresează, adesea constatăm că defectele partenerului nostru ne ocupă cel mai mult atenția.
Cu toate acestea, în spatele comportamentului lor negativ, există o logică puternică pentru care se întâmplă toate acestea. Fiecare forță pe care o are o persoană este, de asemenea – în alte situații – o slăbiciune frustrantă și posibil iritantă.
Cineva poate fi adesea foarte amabil și tandru – dar aceeași blândețe va însemna uneori că nu se afirmă sau nu arată multă inițiativă. Capacitatea determinată de a rămâne ancorat în realitate poate fi un avantaj enorm, dar va însemna că o persoană va avea tendința, de asemenea, de a ne îndepărta visele mai sălbatice.
Ar trebui să ne străduim întotdeauna să vedem slăbiciunile oamenilor ca dezavantajul inevitabil al anumitor merite care ne-au atras spre ele și de care vom beneficia în alte puncte (chiar dacă niciunul dintre aceste beneficii nu este evident acum).
Ceea ce vedem nu sunt defectele lor, pure și simple, ci mai degrabă partea umbroasă a lucrurilor care sunt cu adevărat bune în privința lor. De fapt, punctele slabe sunt parte integrantă a punctelor forte.
19. Aproprierea
O caracteristică ciudată a relațiilor, este cât de dificil poate fi să cerem apropiere. Deseori ne dorim reasigurare, dar ne simțim atât de anxioși că am putea fi respinși, încât ne ascundem nevoia în spatele unei fațade a indiferenței. Iar în momente în care ne-ar plăcea o alintare sau o atingere caldă, ne prefacem ocupați, devenim sarcastici și lipsiți de sentimente.
Ne pare periculos să ne arătăm fragilitatea și ridicăm ziduri, în loc să ne simțim îndreptățiți să solicităm reconfirmarea iubirii prin gesturi de apropiere. Cu toate acestea, am putea să creăm loc pentru momente obișnuite, în care să putem cere ce-i necesar pentru noi. ‘Chiar am nevoie de tine; mă mai vrei?’ ar trebui să fie cea mai normală dintre anchete.
Am putea să ne înțelegem mai bine cu dragostea și dorul care se ascund timid în spatele unora dintre momentele noastre cele mai înghețate, îndepărtând partenerul, când cea mai reală nevoie a noastră e apropierea. Cine știe, poate chiar și a lor.
20. Umorul
Știm din instinct că umorul este destul de important în relații. Petrecerea îndeaproape a timpului în jurul cuiva ne expune inevitabil la abateri de la normalitate sau echilibru, iar atunci când trebuie să spunem ceva, făcând-o direct și cu o voce serioasă, devine deseori dureros și contraproductiv. Partenerul se simte rapid atacat și refuză înțelegerea. Aici intervine însă, o doză de umor necesară, aducând critici, fără a trezi iritarea și disprețul celeilalte persoane. Iar râsul pe care îl provocăm nu este doar un semn că au fost distrați; este dovada că au recunoscut o încercare de a reformula chiar și o critică.
George Bernard Shaw a înțeles foarte bine acest lucru. „Dacă vreți să spuneți oamenilor adevărul”, a remarcat el, „faceți-i să râdă, altfel vă vor ucide”.
Articolul original, în limba engleză, poate fi consultat aici, iar concluzia cu care am putea rămâne în urma celor citite, ar fi că înainte să năzuim la un ideal mult prea puțin probabil, în loc să trăim dezamăgiri și resemnare pentru propria nefericire în cuplu, ori să căutăm evadare, am putea privi căsnicia pentru ceea ce este: O oportunitate de creștere și învățare a iubirii împreună, atunci când ambii parteneri înțeleg să lucreze în aceeași direcție. Spre a fi buni pentru ei și pentru cei de lângă ei.
Ba mai mult, ca adulți și părinți ce caută să crească prin ei copii fericiți și împliniți, responsabilitatea înțelegerii ideilor centrale despre căsnicie, e cu atât mai importantă cu cât cei mici s-ar putea să crească, nu semănând cu mama ori tata, ci cu relația dintre cei doi. Ce-i învață căsnicia voastră?
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
