România trece de la o situație dramatică la alta. Se caută în fiecare zi soluții la suprafață, însă cred că se pierde din vedere imaginea de ansamblu.
Trăim o contradicție pe care nu o înțelegem suficient. Avem la dispoziție un orizont mai larg decât a existat vreo-dată, și totuși, ne limităm singuri perspectivele prin interacțiunile noastre de zi cu zi. La un click distanță, stă lumea întreagă, iar conectarea la ea ne aduce un sentiment de confort.
Însă devenim prezenți în mediul virtual, nu să cunoaștem lumea, ci să ne simțim că-i aparținem. Că nu suntem singuri. Acolo, căutăm să fim conectați, mult mai mult decât căutăm să fim informați.
Iar internetul a înțeles aceasta despre noi. Ne-a citit preferințele, și prin urmare, ne furnizează informații după chipul și asemănarea fiecăruia. Acel gen de informații cu care deja rezonăm. Ne oferă ce ne lipsește, chiar dacă nu e ceea ce avem nevoie. Căci uneori, oricât de palpabilă pare realitatea, ea nu e mai mult decât o interpretare a adevărului, una care ne e confortabil să o însușim.
Algoritmul de căutare nu face altceva decât să ne întărească adevărul în care deja credem. Iar devierile răzlețe de la el, ce se întâmplă să ne apară uneori, nu fac altceva decât să ne unească, alături de alții ca noi, în credințe. Ne place sau nu, conectarea ne divide în grupuri.
Despre dilema interacțiunii virtuale am scris mai multe aici și cred că merită să arunci o privire. De ce spun toate acestea? Pentru că poate ar fi utilă o schimbare de perspectivă în situația noastră. Dat fiind contextul României îngropate în insecuritate și neîncredere, mediul virtual, așa cum ni-l construim fiecare, nu poate fi o unealtă ce să prezinte o viziune unitară, necesară ieșirii din situații dramatice.
Oricât de bine sau rău intenționate, informațiile ajung și rezonează doar în funcție de interesele grupurilor. Forța lor de influență nu poate fi suficient de puternică încât să genereze schimbări de credințe. Mai degrabă, au puterea să confirme convingeri (pro ori împotrivă).
În online, dar și în media pe care alegem să o urmărim, căutăm să ne convingem și să convingem, la rândul nostru pe ceilalți, că există un singur adevăr. Găsim argumente și le dezbatem până în pânzele albe. Mulți devenim experți, după ce i-am urmărit pe alții ca noi. După atâta opresiune, pare că ne-am găsit vocea, însă ea e cea care ne-a adus de la o situație dramatică la alta.
Poate dacă am fi mai conștienți de îngustarea perspectivei în era orizontului larg, ne-am permite să învățăm să chestionăm adevărul nostru.
Am fi mai curioși să căutăm dincolo de ce ni se livrează automat, surse de informare dovedite științific. Am învăța de la cei ce s-au specializat în domenii de interes ce ne vizează pe toți. Am urma modele ce s-au dovedit de succes. Am vedea mai bine ce ne învață istoria.
Așa poate, am avea o șansă să dezvoltăm o viziune unitară, necesară ieșirii din situații dramatice.
Ciudat cum înțelegem să fim părinți buni pentru copiii noștri, trimițându-i la școală să învețe de la oameni învățați și să-și lărgească înțelegerea asupra lumii, pe când noi uităm la ce ajută învățarea, din bula propriilor credințe confortabile.
Nu-i mereu nevoie de consens, însă lipsa lui ne-a dus unde suntem astăzi. Iar ca să facă sens, e nevoie de lărgirea perspectivei.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
