Copiii sunt mici doar o perioadă, asta mi-a spus un om drag mie când eram încă mămică de bebeluș și nu vedeam nicio luminiță de speranță pentru mine la capătul zilei. Îngropată în îngrijirea puiului de om, mă redusesem la mai nimic din cine fusesem odată. Îmi lipseau timpul meu, munca mea, împlinirea aceea că sunt valoroasă dincolo de scutece și alăptat.
Atunci, omul drag, cu răbdarea unui sihastru, a luat un șervețel pe care îl avea la îndemână și cu un pix, mi-a desenat un grafic pe care aveam să-l înțeleg prea puțin la vremea respectivă, dar pe care îl găsesc tare valoros de conștientizat.
În acel grafic, axa verticală era reprezentată de independența mea și axa orizontală de independența copilului, iar valoarea de referință erau anii fiecăruia. Un fel de grafic Gaussian care venea să arate faptic perioada determinată, legată în timp de independență/dependență pentru fiecare.
Cu 7 ani în urmă, linia aceea de dependență părea de neimaginat că se va termina vreodată. Nu-mi închipuiam cum aș mai putea vreodată să fiu și om, nu doar mamă de copil.
Șocul e mare la început pentru multe mame, căci nimeni și nimic nu te pregătește suficient în a înțelege ce urmează. Se idilizează mult conceptul de a fi mamă și se vorbește prea puțin de dramele și transformările ce au loc, diferit în fiecare, când planul din târg nu se mai pupă cu cel de acasă, când experiențele altora sunt interpretate fără să se țină cont de toate aspectele, când zilele par interminabile, când oboseala e cruntă și viața altfel decât e atunci nu poate fi imaginată.
N-am crezut, la timpul respectiv, că va dormi singură, că va citi singură, că se va îmbrăca singură, că își va unge o pâine singură, că se va spăla pe dinți singură, că se va juca singură, că va sta singură pe bancheta din spate, că va merge fără să ceară mereu în brațe, că va adormi altfel decât la sân etc.
Le-am așteptat pe toate, în disperare uneori, să se întâmple fără să le fac eu pentru ea. Mă simțeam, uneori, sufocată. Voiam să am timpul meu, să le fac pe ale mele, ca toți adulții.
Acum văd că vine o vreme când tot mai puțin e nevoie de mine să fiu acolo. Copiii sunt mici doar perioadă. Un ochi râde și altul plânge. Mă bucur pentru independența ei câștigată sincer, mă bucur și pentru a mea, pe care am așteptat-o ca pe o Fata Morgana, dar realizez că trec anii, copilul crește și momentele în care realmente are nevoie de mine sunt tot mai puține.
Mi-a luat o vreme să-i prețuiesc dependența, să înțeleg că din ea se naște darul independenței sănătoase pentru amândouă. Rămân însă încrezătoare că a învățat că sunt acolo pentru ea oricând are nevoie și creșterea ne va ține împreună, indiferent de distanța necesară creșterii.
Las textul acesta aici să dau speranță mamelor de copii mici care nu văd încă un orizont pentru ele, căci vine o vreme a independenței pentru fiecare, mai devreme sau mai târziu. Până atunci, fiți cu încredere acolo! Și la fel și mai încolo!
Zilele sunt lungi în continuare, dar anii, anii par să zboare în zile cu de toate, ocupate, cu emoții încărcate. Iar anii, anii duc greul în spate, să nu-l mai vezi în greutate, ci în bucuria ce răzbate în două inimi ce-s legate într-o perioadă de-nceput, pentru eternitate!
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
