Îmi place să serbez momente! Poate nu toate par demne de serbat pentru alții, dar mie îmi place să le remarc, să țin cont de ele, să mă uit înapoi și apoi înainte, să văd ce a mers și ce e nevoie să fie îmbunătățit. Să mă serbez pe mine în mijlocul lor.
Au trecut, deja, peste șase luni de când sunt din nou la școală. Șase luni în care am lipsit doar de la un curs pe care l-am recuperat în aceeași zi. Șase luni în care mi-am făcut toate temele la zi.
Indiferent de boală, de sărbătoare, de oboseală, de bucurie sau necaz, de vacanță sau serviciu, de alte activități, căci totul stă în priorități.
La școală am învățat că nu există „nu am timp” există doar „nu am suficient interes” sau „nu-i o prioritate”. Căci atunci când ceva este o prioritate, se găsește și timp.
Problema e, poate, că ne-am obișnuit să fim ocupați. E, la urma urmei, o scuză convenabilă în calea tuturor lucrurilor pe care n-avem chef să le facem, de care ne e teamă, pe care nu știm cum să le facem, căci starea aceasta de ocupare ne ține în zona de confort unde lucrurile sunt previzibile.
Avem rutina noastră și mai bine să n-o deranjăm, că cine știe ce e dincolo de ea, vreun bau-bau să ne testeze și nouă ne e frică de teste încă din copilărie. Astfel că nu acceptăm provocări, fiindcă suntem ocupați.
Însă treptat, starea de ocupare ajunge să ne limiteze experiențele, să ne pună pe un pilot automat, unde orizontul se îngustează și ne deconectează de la toate lucrurile, ce poate, ar merita efortul nostru.
Ne ținem ocupați cu ce-i musai de făcut și nu mai ținem cont de ce ne-ar prinde bine să facem, ce ne-ar aduce viață în viață. Ne limităm la ce știm să facem, fără să ne permitem să descoperim ce altceva ar mai fi acolo, poate și mai bun pentru noi.
De multe ori, ne e destul cât facem și nu suntem curioși de mai mult. Nu zic că e greșit să fii mulțumit, din contra, atunci când există recunoștință, e minunat ca ea să îți aducă stare de bine. Doar că, uneori, ea nu există și în locul ei simțim frustrare, ne uităm la alții ce o duc mai bine și ne e ciudă pe ghinionul nostru de a avea mai puțin decât ei.
Devenim furioși fără motiv întemeiat și nu mai găsim nicio plăcere, nicăieri. Ne enervează entuziasmul altora și-i judecăm că nu-s la fel de ocupați ca noi. Căci de ar fi, n-ar mai face nici ei atâtea!
Totuși, tind să cred că starea de ocupare e una pe care, uneori, ne-o decidem singuri, ca parte a unui trai deconectat în care n-am descoperit încă cine suntem, ce ne aduce bucurie și ce ne motivează să fim bine. Căci dacă am știi toate acestea, am găsi timp. Am face ca el să existe pentru noi. Ar deveni resursa noastră, fără să ne lăsăm la cheremul lui.
Mulți mă întreabă cum reușesc să fac atâtea, dacă am făcut vreo magie ca ziua să aibă mai multe ore. Nu, vremea trece la fel pentru toată lumea, însă valoarea care i se atribuie e diferită în fiecare. Iar timpul devine valoros atunci când nu mai e doar ocupat.
Când în el faci loc provocărilor, preferințelor, când le permiți și lor să devină priorități, alături de cele evidente. Iar atunci când știi ce-ți face bine, găsești timp să poți să faci și alte aspecte relevante pentru tine.
Ușor nu-i, dar nimic bun nu vine fără efort și când simți că acel efort îți aduce stare de bine, știi că timpul trece cu folos. Că nu mai ești doar ocupat, ci că devii preocupat de cine ești.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
