Am decis să scriu despre acest subiect, ca o rază de lumină pentru toate mamele ce se chinuie și suferă alături de copiii lor care nu mănâncă anumite alimente considerate sănătoase. Fie că vorbim despre fructe, lactate, pește sau alt tip de carne, sau mai ales legume, știu pe pielea mea cât de stresant poate să fie atunci când cei mici refuză să mănânce grupe alimentare întregi sau anumite produse ce se consideră că ar aduce un aport important în buna lor dezvoltare. Și articolul aici de față, sper să aducă puțină speranță și relaxare.
Scriu din proprie experiență și fără studii aprofundate în domeniu, dar tind să cred că atât timp cât copiii sunt sănătoși, va veni o vreme în care vor mânca! ?
Parcă numai „ieri” ne așezam la masă cu toții în familie și copilul meu de 2 – 3 ani, mânca „fărâmițe” din ceea ce ar fi trebuit să mănânce, dacă se servea altceva față de puținele lucruri pe care accepta să le servească. Aceasta se întâmpla la masa de duminică (tradiție în familia extinsă), deși mama mea se străduia (așa cum o face și acum) să gătească bun și variat. Și deși nimeni nu spunea nimic, mereu mă simțeam judecată, vinovată, responsabilă de nemâncatul copilului. Adevărul era că de fapt mânca. Dar doar acele produse „atent” selectate de către ea. ?
Dar să încep cu începutul. La vârsta recomandată de 6 luni, am pornit alături de copil pe drumul diversificării. Ea era pregătită să înceapă „aventura” culinară – stătea bine în fund, manifesta interes atunci când ne vedea pe noi că mâncam, era sănătoasă. Iar pentru că așa cum am mai scris și aici, m-am simțit datoare să mă informez până peste cap despre tot ce exista la ora respectivă în domeniul creșterii copiilor, la fel am făcut și cu etapa diversificării. Astfel, am ales să încercăm autodiversificarea, fără să îmi propun în mod absolut această variantă, lăsând la latitudinea copilului să decidă ce formă de hrănire solidă acceptă.
Îmi amintesc că în primele săptămâni am pregătit la fiecare masă atât alimente sub formă de piure (conform diversificării clasice), cât și bucățele (specific autodiversificării) – aceleași alimente evident, sub ambele forme. Iar copilul alegea mereu bucățelele. Nici măcar la prima masă nu a acceptat varianta din linguriță. Bucățelele erau mai interesante, mai distractive, mai ușor de mânuit. Așa că după multe piureuri irosite, am înțeles că varianta aleasă de către copil era autodiversificarea.
Alăptată fiind, nu făceam mare caz din faptul că nu mânca suficient și că mai mult se juca, pipăia, mirosea, gusta atunci când era ora mesei. Aceasta până după un an, când a început să mănânce efectiv ce îi serveam. Și surprinzător, mânca de toate! Iar eu eram cea mai fericită. Savura efectiv broccolli, ardei gras, morcovi, cartof dulce și câte și mai câte legume, fructe, carne, lactate, cereale, de toate. Momentul mesei era mereu așteptat cu bucurie, venea cu joacă, autonomie și gust bun în farfurie. Simțeam că am tras „lozul câștigător” cu autodiversificarea.
Dar, lucrurile aveau să se schimbe treptat, în jurul vârste de 1,5 – 2 ani, când copilul a început să taie treptat din lista de alimente preferate, în special legumele. Fără vre-un motiv anume. Pur și simplu, nu i-au mai plăcut/nu le-a mai vrut. Și așa a început și stresul meu vizavi de meniul ei. O vreme am insistat vehement să mănânce, apoi am căutat să le „ascund” în tot felul de preparate – brioșe, tarte cu legume, omlete, ori să le așez în farfurie în formă de animăluțe, flori, etc – fără succes. Iar stresul meu legat de masă a început să devină stresant și pentru copil, astfel că nu după multă vreme, armonia de la momentul mesei dispăruse. Deja devenea o luptă de împotriviri, ale mele și ale ei.
Curând, în jurul vârstei de 2 ani, din lista de legume rămăseseră doar cartoful și morcovul. Dintre lactate alesese brânza de vaci, untul și cașcavalul, oul doar în omletă, pastele, aripioarele de pui, supa cu tăiței, clătite sau brioșe simple și câteva fructe. Atât. Orice altceva era refuzat din start. Însă dintre cele enumerate, mânca chiar bine. Untul îl mânca gol, oricât de mult i-aș fi dat. Paste goale și aripioare la fel. Iar omletă cu brânză de vaci a mâncat zilnic la micul dejun, timp de un an și ceva – 2. Doar aceasta cerea și doar aceasta mânca. Oricât de mult insistam eu cu orice altceva.
După mult chin și al meu și al ei, am decis să nu mai fac din momentul mesei o dramă. Ea creștea bine, analizele indicau valori normale, iar eu îi găteam doar ce știam că mănâncă. Iar atunci când luam masa în altă parte, se întâmpla deseori să rămână flămândă, însă nu părea să o deranjeze. Recupera atunci când dădea de mâncarea preferată.
Pe la 3 – 4 ani ai copilului, deja mă obișnuisem cu gândul că nu mănâncă legume, dar începuse treptat să ceară și alte alimente, cel puțin ciudate pentru un copil: slănină, untură, cârnaț, pe care le savura din plin. După 4 ani a descoperit cerealele, așa că intram într-o nouă „decadă” la micul dejun – cea a ovăzului fiert cu lapte, ce s-a încheiat de curând, în jurul vârstei de 6 ani.
Între 4 și 6 ani meniul s-a diversificat. Fructele au câștigat mult teren, a prins curaj să încerce tot felul de preparate, însă la capitolul legume, au rămas tot cartoful, morcovul și nimic altceva. Mama mea îmi spunea că așa fusesem și eu când eram mică și cel mai probabil cu mine semăna (de fapt, nici acum nu pot să spun ca sunt mare fan legume și le prefer mereu crude). Așa că deja mă relaxasem total la momentul mesei. Iar relaxarea mea a adus și relaxarea copilului.
Așa se face că acum, după 6 ani de zile, a decis dintr-o dată că de fapt legumele sunt bune la gust și a reînceput să savureze broccolli, ardei gras, cartof dulce, să accepte roșiile crude sau în sos, conopida, mazărea, usturoiul, etc. Pur și simplu din senin, așa cum se întâmplase și cu refuzul lor. Chiar și micul dejun e acum mult mai variat și acceptă să mănânce ceea ce se servește, chiar dacă nu e neapărat printre preferințe ei.
Povești precum cea pe care v-o povestesc, mai auzisem și de la alte mame, dar nu îmi imaginasem că se va întâmpla la fel și cu copilul meu, atât de vehement împotriva legumelor. Acum mănâncă aproape orice mâncare gustoasă, indiferent ce conține ea.
Ce cred că a ajutat? În primul rând, relaxarea! Dar și relația cu pediatrul care nu a fost îngrijorat de alimentația copilului, analizele bune, starea generală bună. A contat zic eu și că nu am pus în locul meselor nemâncate dulciuri sau gustări nesănătoase. A ajutat să citesc despre subiect și să urmăresc bloguri. Am găsit articole utile aici.
Legumele au continuat să fie parte din alimentația noastră, a adulților, pentru a vedea că noi le mâncăm cu drag. Că ne plac și că ne mențin sănătoși și din când în când îi mai aminteam că și ea obișnuia să le mănânce cu satisfacție când era mică. Îi arătam chiar și video-uri cu ea mică mâncând legume.
Și probabil cel mai mult a ajutat să „repar” relația copilului cu mâncarea, mai exact cu legumele. Relație pe care de fapt eu o stricasem anterior, cu stres, nervi, agitație, obligativitate, forțare, îngrijorare. Iar ca să fac aceasta, a fost nevoie să o iau ca la început, cu joacă, distracție, curiozitate. Astfel, timp de câteva săptămâni am pus în farfuria ei și legume, sub diverse forme, crude sau garnituri, în funcție de momentul zilei. Și ca să fie totul transformat în joc, i-am spus că legumele nu sunt acolo să le mănânce, ci doar să le miroasă, să le pipăie, să le taie, să construiască din ele diverse chestii comice. Dacă are chef, să le bage în gură, să pună limba pe ele, să facă ce vrea cu ele.
La început a fost tare circumspectă cu ideea mea și nu a vrut să se atingă de ele. Apoi a prins interes și timp de câteva zile doar s-a jucat. Apoi a acceptat să bage în gură, să guste, dar nu să mănânce efectiv. Cam 2 săptămâni am continuat așa și ulterior i-am spus că atunci când se simte pregătită să mănânce orice tip de legumă, să ceară și va primi. Apoi, din proprie inițiativă, la vreo lună distanță, într-o dimineață a cerut ardei gras și l-a mâncat. A fost mândră de ea și a spus tuturor că ea mănâncă ardei și că îi place din nou. 🙂
A continuat apoi cu restul legumelor amintite mai sus iar eu am înțeles cât de important e să ne păstrăm relaxarea în creșterea copiilor, să nu uităm să fim jucăuși și să rămânem ancorați în realitatea noastră. Fără a dramatiza, fără a arunca sau lua vina, relaționând empatic cu cel de la capătul dialogului și căutând soluții adaptate.
În final, așa cum am spus și aici, copiii sunt tot oameni, doar mai mici, cu interese și preferințe diferite de ale noastre. Iar refuzurile lor alimentare ori de alt gen nu sunt despre noi. Sunt despre ei și acel moment al vieții lor. Iar dacă noi ne dorim să le fim părinți buni, e nevoie să le fim alături cu bunătate, răbdare și înțelegere, fără a pierde din vedere că atunci când întâmpină dificultăți de orice fel, ideal ar fi să ne purtăm cu ei așa cum ne-ar plăcea să se poarte și alții cu noi în caz de dificultate.
Copiii vor mânca până la urmă, vor dormi toată noaptea până la urmă, vor învăța să scrie și să citească până la urmă, le vor face pe toate în ritmul și la timpul lor. Important e să le fim alături în tot parcursul lor, prin atașament securizat și iubire necondiționată.
