Obișnuim să spunem că ai noștri copii sunt cei mai importanți. Deseori, pentru ei, orice jertfă pe crucea de părinte pare îndreptățită. Renunțăm la noi, doar să-i știm bine. Însă cât de importanți se simt ei pentru noi? Și cum ajungem să le dovedim aceasta dacă nu prin lucrurile mici care fac lucrurile mari?
Cât de reală e, pentru ei, jertfa noastră?
Obișnuim să vedem doar lucruri importante și suntem prea ocupați pentru cele mici, aparent neînsemnate. Pentru copii avem visuri înalte și sperăm că ce n-am realizat noi, vor putea face ei. Inconștient, de multe ori, ajungem să le punem în cârcă datoria de a reuși.
Doar pentru ei e tot sacrificiul nostru. Așa că îi înscriem la școli bune, îi trimitem la activități, punem în mișcare lucruri mari și așteptăm rezultate pe măsura efortului nostru.
Mai mult decât atât, obișnuim să plusăm acolo unde simțim că le lipsesc abilități și mult prea rar ne oprim asupra lucrurilor la care chiar se pricep. Acolo nu simțim că e cazul să intervenim, nu?
Obișnuim să avem preconcepții despre meserii în care credem că le-ar prinde bine să activeze și pierdem din vedere că, probabil, domeniul în care vor lucra poate nici nu există azi.
Obișnuim să dăm puțină atenție intereselor și preferințelor de copii, căci doar sunt mici și cât știu ei din ce contează pe lumea aceasta?
Obișnuim să trecem repede peste bucurii, așteptând mereu altele și altele. Iar când nu vin, căutăm vinovați. La fel, căutăm mai degrabă motive de mândrie în locul determinării de a găsi ce-i bun în fiecare.
Obișnuim să spunem că ai noștri copii sunt cei mai importanți, însă dacă am fi mai asumați, poate, am îndrăzni să nu-i mai vedem drept prelungiri ale noastre, menite să ne hrănească ego-ul, să împlinească așteptări, să se încadreze în partitura din mintea noastră.
Căci dacă ar fi, cu adevărat importanți pentru noi, le-am face mai mult loc să viseze propriile visuri, le-am permite oamenilor mici să crească mari, am da atenție lucrurilor mici ce-i preocupă acum, nu doar lucrurilor mari ce ar trebui să-i preocupe mai încolo.
Uităm că lucrurile mari sunt făcute tot din lucruri mici. Că și noi am fost mici cândva și, poate, ne-am fi dorit ca adulții din viața noastră să ne fi dat mai mult credit, oricât de copii am fi fost.
Poate, dacă ne-am fi simțit realmente importanți pentru ei, văzuți, ascultați, validați, pentru toate lucrurile aparent neînsemnate și copilărești, n-am mai trece cu vederea, azi, lucrurile mici care fac lucrurile mari. Ne-am lua timp să ne jucăm mai mult, să le hrănim pasiunile, să-i ajutăm să descopere altele noi, să le îngrijim creativitatea și să trăim împreună bucurii, oricât de mici.
Am râde mai mult, am trăi conștient și, poate, am înțelege, în sfârșit, că prezentul e singura certitudine, iar modul în care ne simțim relevanți/irelevanți, pentru noi și ceilalți, are cele mai mari șanse să determine valoarea lucrurilor mari sau mici din viața noastră.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
