Dintre toate lucrurile care ne caracterizează, rușinea, de multe ori, e cea care ne ține cel mai mult pe loc. Și nu că ar fi, în sine, ceva în neregulă cu ea, la urma urmei, e un mecanism instinctiv de corecție care se întâmplă în interiorul tuturor astfel încât să putem funcționa împreună, ci ca experiență și mod de raportare la ceea ce învățăm că e acceptabil sau nu în ceea ce ne privește.
De foarte mici, ni s-a spus că e rușine să plângem, să deranjăm prea mult adulții din preajma noastră, că e rușine să gândim și să facem lucruri altfel decât restul lumii. Că-i nevoie să ne temperăm reacțiile și comportamentul pentru a nu ajunge de râsul lumii. Și acest „râs al lumii”, a devenit, treptat, un reper mai valoros decât propria persoană.
De aici, teama de judecata celorlalți, teama de a căuta să fim noi, liberi de prejudecăți, demni de a fi buni pentru noi, nu doar pentru cei din jur. De aici, incapacitatea de a distinge între rușinea ce ne face un serviciu și cea care ne umple de nesiguranță, acea rușine toxică pe care, din păcate, am dobândit-o și moștenit-o pe parcurs.
În viața de zi cu zi, se pare, oamenii învață să-și regleze comportamentele prin dezvoltarea unui „ambreiaj” emoțional, situat în cortexul prefrontal, care poate opri accelerația atunci când frânele sunt apăsate și redirecționează interesul în direcții mai confortabile, așa cum am citit recent aici.
Însă un accelerator activat, urmat de aplicarea frânelor, duce la un răspuns al sistemului nervos cu o întoarcere a privirii, o senzație de greutate în piept și o senzație de scufundare, așa cum explică Dan Siegel.
Așadar, de multe ori, blocăm gânduri și acțiuni de teama scufundării. Cu fiecare sentiment de rușine, tindem să ne simțim oameni mai puțin buni și ascundem rapid aceasta variantă a noastră.
Pare soluția salvatoare, dar e doar pe moment. Căci rușinea rămâne cu noi, oricum. Am simțit-o, e a noastră, ne definește. Dar ne și limitează și ne ține pe loc.
Care e rezolvarea? Poate exersarea dezbrăcării de rușine treptat, în spații unde avem cele mai mici șanse să fim pedepsiți pentru gândurile sau acțiunile noastre. Certitudini n-avem, dar putem vedea experiența altora, putem normaliza rușinea ca orice alt sentiment care vine, dar care și trece, dacă nu ne blocăm singuri în ea.
Poate ar ajuta să ne asumăm că uneori se întâmplă să greșim și așa cum trecem peste greșeli, învățând ceva de acolo, la fel să trecem și peste rușine, ca parte a creșterii, căci rușinea în sine nu e rea, ea ne ajută să conviețuim împreună, atât timp cât poate integra învățarea fără a ne simți oameni mai puțin buni.
Las aici o traducere personală a unui articol de pe platforma dezvoltată de către Laura Markham, doctor în psihologie și autor al mai multor cărți importante în domeniu, ce m-aș bucura să aducă mai multă lumină în modul în care se formează rușinea și ce putem face pentru a nu o lăsa drept moștenire grea de dus copiilor noștri.
„Sentimentul de rușine – schimbarea ambreiajului cortexului prefrontal – este modul în care copiii învață să treacă de la un comportament „interzis” la un comportament acceptabil. Iar acele comportamente „interzise” care declanșează rușine variază de la o cultură la alta, astfel știm că sunt învățate, nu înnăscute.
Gândiți-vă la unul dintre triburile ancestrale. Un copil de trei ani, entuziasmat de descoperirea lui, un gândăcel colorat, se grăbește să o împărtășească în adunarea tribului. Șeful se uită la el de sus, iar „frânele” sale interne îi opresc entuziasmul. Înăuntru, simte o senzație de scufundare, o greutate în piept. Își întoarce ochii, se uită în jos.
Dar acel sentiment de rușine ușoară, acel mecanism prin care învățăm să reglăm comportamentul astfel încât să putem trăi în comun, în forma sa blândă, este modalitatea naturii de a se asigura că oamenii mici învață să trăiască împreună cu alți oameni și să urmeze regulile tribului.
Deci nu este nimic în neregulă cu acest răspuns instinctiv la corecție care se întâmplă în interiorul tuturor copiilor – DACĂ – și este un mare „DACĂ” – aceștia sunt apoi liniștiți mai degrabă decât pedepsiți, astfel încât să poată integra predarea și să se simtă în continuare oameni buni.
Urmărește ce se întâmplă în continuare, când mama sau tatăl copilului de trei ani intervin. Ei iau ușor copilul în brațe și îi zâmbesc liniştitor. Îl scot din colibă și îi admiră gândacul. Îi explică despre situații precum aceea în care adulții sunt prea concentrați pe preocupările lor pentru a fi întrerupți și sugerează că poate îi poate arăta bunicului său (șeful tribului) mai târziu gândacul său.
Astfel, copilul învață din reacția sa instinctivă care este comportamentul adecvat în contextul tribului său. Pentru că părintele îl înțelege, nu se simte ca o persoană rea. E în continuare conectat la cei dragi. Învață chiar că poate face o reparație atunci când greșește, pur și simplu revenind la întâlnire în brațele părintelui și ascultând cu respect pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a arăta că înțelege care este un comportament adecvat.
Dar dacă părintele l-ar fi certat sau chiar l-ar fi pedepsit? Acea reacție instinctivă ușoară de rușine s-ar amesteca în emoțiile pe care le avem cu toții atunci când suntem pedepsiți – sentimente de furie, de a nu fi înțeles, de a nu fi suficient de buni. Cu alte cuvinte, copilul este lăsat să se simtă singur și defect, nu suficient de bun în ochii tribului. Aceasta este definiția rușinii.
Așadar, dacă rușinea copilului este urmată de pedeapsă – sau chiar de lecții aspre care îl fac pe copil să se simtă o persoană rea, mai ales dacă aceasta este o experiență repetată – copilul va crește cu ceea ce Brene Brown, expertul principal din SUA pe tema rușinii, numește „rușine toxică”. Iar acea rușine va bântui pe tot parcursul vieții copilului, subminându-i încrederea ori de câte ori se lovește de o denivelare pe drum.
Probabil că știi sentimentul de rușine. Cu toții am simțit-o. Dar, de multe ori, este atât de insuportabilă pentru noi, încât dezvoltăm un repertoriu întreg de modalități de a ne feri de ea – totul, de la evitarea oricărui risc, la abuzul de substanțe, la transmiterea rușinii propriilor copii.
Cum transmitem rușinea mai departe? Sunt multe căi. Dar, imaginează-ți pentru o clipă că cel mic face o criză de furie la cumpărături. Simți că toată lumea se uită la tine. Dacă ești ca majoritatea părinților, te simți pe loc criticat, nesprijinit, complet singur. Ca și cum ai fi defect în secret și acum toată lumea va ști.
Deci, dacă ești ca majoritatea oamenilor, în acel moment, încerci să eviți sentimentul intolerabil de rușine în orice fel poți, aruncând cel puțin amenințări. Însă în acel moment, copilul tău trece de la problema pe care o are – fiind obosit, înfometat sau supra-stimulat, într-o zonă gri, în care se rupe legătura cu tine. Se simte singur, cu toți ochii pe el. Simte și el rușine.
Sigur, nu e sfârșitul lumii, nu dacă este un eveniment izolat și faci o reparație după aceea. Niciun părinte nu este perfect. Fiecare dintre noi a lăsat, uneori, propriile probleme să se reverse asupra copiilor noștri. Însă copiii sunt rezistenți și pot face față acestor incidente izolate și chiar pot învăța din reparațiile noastre.
Ideea este că, dacă nu suntem conștienți de propriile noastre tendințe de rușine, nu vom observa când se declanșează. Le vom imprima copiilor noștri, transmițând rușinea generației următoare.
Dar este posibil să opriți ciclul. Orice părinte o poate face.”
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
