Sunt mamă de copil cu tendințe anxioase și același om încă mic, bun și blând, minunat în toate felurile, e copilul meu sensibil ce uneori nu pare pregătit să înfrunte lumea mare și adesea înfricoșătoare.
Și subliniez aici cuvântul „pare”, căci în cele mai multe situații, e vorba doar de aparențe. De frici și gânduri personale, ce n-au de-a face cu cine e ea. Sunt ale mele, mi le asum și lucrez în a mi le tempera. Totuși, oricât de mult aș delimita persoana mea de a ei, încă port cu mine grija de a fi părintele de care are nevoie în a-și crește reziliența și starea de bine.
Ajută că înțeleg să lucrez cu propriile îngrijorări, însă ajută mult să cunosc și opiniile specialiștilor în domeniu. Iar pentru că „sharing is caring”, aleg să adaug aici, în spațiul virtual, informații documentate, făcându-le accesibile oricui e dispus să înceapă dialoguri sincere.
Cu acest gând în minte, găsești mai jos o traducere personală a unui articol scris de către Janet Lansbury, educator parental format sub îndrumarea Magdei Gerber și autor al mai multor titluri valoroase.
Dacă ești și tu părinte de copil sensibil, m-aș bucura mult ca textul să aducă lumină în multe dintre îngrijorările tale, lăsându-l pe cel mic să fie el, minunat și demn de toată iubirea ta.
Copiii sensibili pot fi, deseori, cei mai neînțeleși. Felul lor de a fi este confundat cu slăbiciune, prudența și reactivitatea lor sunt văzute ca frică. Gândirea și conștientizarea lor sunt percepute ca reticență, iar introversia lor ca lipsită de abilități sociale și încredere în sine.
Ei sunt considerați nevoiași și deficienți, mai degrabă decât binecuvântați în mod înnăscut cu un exces de percepție, abilități de învățare, empatie și intuiție. Desigur, preocupările și interpretările greșite ale părinților sunt perfect de înțeles și provin din locul cel mai iubitor și grijuliu. Cu toate acestea, astfel de griji fac un deserviciu copiilor sensibili și „timizi”. Iată de ce:
Temerile părinților creează profeții care se împlinesc mai apoi de la sine
În primii lor ani, copiii tind să creadă orice văd părinții în ei. De exemplu, dacă noi vedem tăcerea copilului nostru atunci când e abordat de un străin ca o frică, cel mic poate începe să se simtă mai puțin capabil și mai nesigur în acele situații.
Etichetarea copiilor ca fiind timizi nu poate decât să-i facă să se simtă și mai sensibili decât sunt, să se retragă mai mult atunci când simt că părinții încearcă să-i forțeze sau să-i convingă să iasă din „pielea” lor, pentru a fi asertivi.
Când, ca părinți reacționăm de frică, nu vom avea niciodată un efect pozitiv, încurajator. Singura modalitate de a face asta este să ne liniștim, astfel încât să putem lua calea încrederii. Cu alte cuvinte, percepțiile și temerile greșite nu fac altceva decât să exacerbeze această problemă într-un mod constant.
Reacțiile sensibile au sens
Și totuși, de ce ar vrea copiii să lase luați în brațe de către cei față de care nu simt apropiere? A lăsa pe cineva să-ți atingă corpul, a avea încredere în cineva că îl ține în siguranță și confort, e la urma urmei o activitate intimă.
Și de ce ar vrea copiii să vorbească cu străinii? Ce ar avea de spus cuiva pe care nu îl cunosc? Mai degrabă am putea spune că atunci când refuză să o facă, cei mici sunt autentici, nu nepoliticoși.
Căci dacă am fi sinceri, am recunoaște că de cele mai multe ori, este nevoie de mult timp pentru a te simți confortabil să împărtășești păreri cu oameni, atunci când ești sensibil la toată energia lor. Reacțiile de acest tip nu fac altceva decât să stabilească limite sănătoase și dezvoltare a perceptivității. Cu siguranță nu e vorba de slăbiciune. E discernământ și selectivitate.
Neînțelegerea ne deconectează și ne distanțează
Atunci când tragem concluzii despre copiii noștri, devenim orbi la tot ce este dincolo de concluziile noastre.
Este firesc să dorim să ne ghidăm copiii către rezultatele pe care le percepem ca fiind mai bune. Dar eforturile noastre îi pot învăța pe copii în mod neintenționat că nu sunt suficienți așa cum sunt.
Magda Gerber a sfătuit antidotul perfect: „Fă mai puțin, observă mai mult”. Și ea a recunoscut: „Cu toții avem nevoie de cineva care să ne înțeleagă și să ne aprecieze așa cum suntem”.
O întorsătură negativă asupra trăsăturilor pozitive
Copiii sensibili devin ușor stânjeniți, roșesc, să fâstâcesc, ezită. De ce sunt acestea percepute ca reacții negative și de ce nu putem aprecia sensibilitatea ca pe un atu? Este perfect normal să se simtă uneori nesiguri, mai ales în situații sociale, iar prudența lor e inteligentă. Totuși, noi tindem să dăm o întorsătură negativă asupra trăsăturilor pozitive.
Cum ar fi, în schimb, să avem încredere în procesul lor? Să vedem răbdarea, generozitatea și conștiința de care dau dovadă. Să vedem că e, într-adevăr, putere și în sensibilitate. Am putea, abia atunci, să-i încurajăm să exprime ceea ce simt, fără a-i judeca ori a vrea să-i schimbăm.
Ce-ar fi dacă am vedea înroșirea ca fiind o reacție normală, reală? Ce s-ar întâmpla dacă stângăcia ar fi văzută ca fiind simpatică și curajoasă? Cum ar fi dacă vulnerabilitatea ar fi considerată profundă și puternică? Totul se află în modul în care percepem lucrurile, iar copiii noștri au nevoie de noi să vedem printr-o lentilă de acceptare și apreciere, să ne bucurăm de tot ce sunt.
„Vulnerabilitatea sună ca adevăr și se simte precum curaj. Adevărul și curajul nu sunt întotdeauna confortabile, dar nu sunt niciodată slăbiciune.” – Brené Brown, Daring Greatly
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
