Sunt mamă de copil anxios. Copilul meu e soarele și luna și cele mai strălucitoare stele. Copilul meu e bunătate, istețime, frumusețe și voioșie. Copilul meu e cel mai minunat copil din lume, pentru mine. Și mă asigur că ea știe acestea, cât de perfectă e pentru mine. Și mă asigur de asemenea că știe că pentru fiecare părinte, copilul lui e la fel. Că poate pentru alții nu e așa, dar că pentru mine e bună și atunci când e rea. Că o văd frumoasă și atunci când plânge, ori că o văd curajoasă și atunci când e anxioasă.
Desigur, nu vorbesc aici despre forma patologică a anxietății, cu tulburări obsesiv-compulsive, atacuri de panică ori fobie specifică sau socială, cu indicații terapeutice clare și necesare. Însă vin să-ți povestesc despre viața cu un copil cu tendințe anxioase, ce uneori are nevoie de ajutor în a depăși anumite momente ce devin stresante.
Dar înainte de a intra în subiect, hai să clarificăm termenul general de anxietate.
Aceasta este un sentiment de neliniște și îngrijorare generalizată, ca o reacție exagerată la o situație care e văzută doar în mod subiectiv ca amenințătoare. Știu, nu e nimic de speriat, în special în cazul copiilor mici, atunci când e vorba de anxietate de separare. În cazul lor, atunci când mama pleacă pentru 2 minute în altă cameră să aducă o jucărie (din perspectiva extrem de limitată a experiențelor și cunoașterii lumii în general), pot la fel de bine să considere că mama a dispărut pentru totdeauna. Pentru că în momentul respectiv nu e lângă ei. Ei cunosc doar prezentul. Și în cazul copilului meu am simțit o astfel de teamă de separare, cu atât mai mult cu cât era alăptat și petreceam marea majoritate a timpului împreună. Astfel că orice despărțire era dificilă.
Cu toate acestea, anxietatea de separare poate deveni în sine o problemă atunci când copilul crește suficient încât să înțeleagă derularea activităților, să cunoască situația de fapt, însă să nu o poată internaliza, simțind mereu o ruptură în fiecare separare de persoana față de care manifestă un atașament puternic.
La fel, pe măsură ce cresc, copiii încep să manifeste alte frici naturale. De exemplu teama de animale (ex: de câini) și de insecte (ex: de păianjeni); teama de apă; de întuneric; de fenomene ale naturii, teama de monștri etc. Acestea apar adesea și la copiii mici dar și la cei mai măricei și de cele mai multe ori trec de la sine după o anumită perioadă. Cu toate acestea, se poate întâmpla ca în urma unor anumite evenimente neprevăzute, temerile să se transforme în tendințe anxioase, ori de câte ori cei mici sunt în compania factorului ce generează frică.
Și uite așa, dintr-o dată, te poți trezi cu un copil ce nu mai vrea să iasă afară din casă pentru că acolo sunt păianjeni, se poate întâlni cu câini, ori bate vântul; nu mai vrea să doarmă singur pentru că îi e frică de întuneric ori sunt monștrii sub pat. Poate nu mai vrea nici să se spele, de teama apei. Nu mai vrea să meargă la grădiniță ori la școală, nu mai vrea să se întâlnească cu prieteni buni, ori nu mai vrea nici la bunici.
Și mai surprinzător e că poate noi, ca părinți, posibil nici să nu realizăm că a avut loc vreo situație în urma căreia copiii își schimbă dintr-o dată comportamentul. Astfel că ne putem trezi dintr-o dată cu copii „neascultători”, care par să aibă motive absurde pentru care nu vor să răspundă unor solicitări obișnuite.
Ce pot să îți spun într-o astfel de situație, e în primul rând, ce să nu le spui copiilor. Nu le minimaliza teama, nu îi lua în derâdere pentru fricile lor nejustificate, nu căuta să le distragi atenția în speranța că vor uita de teamă. Nu adânci și mai mult teama, expunându-i pe copii în mod deliberat și insistent la factorul stresor, crezând că se „călesc”. Nu-i ridiculiza pentru fricile lor în fața altora.
Nu îi compara cu alți copii mai curajoși. Nu îi ignora în frica lor, rămânând nepăsător la anxietatea lor, pentru că toate cele enumerate mai sus sunt rețete nefericite ce pot să ducă spre anxietatea patologică, iar dacă nu se ajunge chiar la așa ceva, cel mai probabil vor produce deconectare, lipsă de încredere, traume ulterioare.
În schimb, ce poți să faci, e să fii alături de copii în frica lor. Să le aduci reasigurări că sunt în siguranță, că sunt iubiți, că ce simt este de moment, că sunt puternici și sunt curajoși. Că e normal să simtă teamă în urma unui anumit eveniment și că e nevoie să vorbească despre aceasta, să înțeleagă ce s-a întâmplat. Să internalizeze faptele reale, pentru a nu face ei alte prezumții mult mai sumbre asupra viitorului.
E nevoie să îi ajuți în a dezvolta mecanisme de apărare, de gestiune a stărilor de neliniște și teamă. E nevoie să îi înveți tehnici de relaxare și detensionare. E nevoie să fii acolo pentru copilul tău așa cum are el nevoie, nu cum îți e ție comod.
Și acum revin la copilul meu minunat, bun, blând, extrem de empatic, cu tendințe anxioase. Așa cum am scris mai sus, micuță fiind, am văzut nevoia ei de a petrece marea majoritate a timpului în compania mea, fiind dificilă orice despărțire. Cu toate acestea, pe măsură ce a crescut, a început să înțeleagă cum funcționează lumea, că mama nu dispare dintr-o dată, ci că ea se întoarce mereu.
A prins încredere în mine, întrucât mereu i-am explicat atunci când a fost nevoie să plec și nu am plecat niciodată pe furiș. I-am dat coordonate de timp la nivelul ei de înțelegere, pentru a anticipa întoarcerea mea. I-am explicat că fiecare are nevoie de interacțiune și cu alți oameni pentru a fi bine, pentru a se dezvolta armonios.
Și toate acestea au ajutat mult în atenuarea anxietății de separare, astfel încât copilul a crescut și despărțirea nu a mai pus probleme. Acomodarea la grădiniță a fost lină, weekendurile la bunici pline de voie bună. La fel, orice intrare într-o colectivitate a venit cu entuziasm și curaj, dorință de nou din partea ei, deși cu timiditate și o oarecare reținere specifică acelor copii cu o mare capacitate de analiză și raportare la context, în direcția aclimatizării.
Însă provocări au apărut constant în procesul ei de creștere. În jurul vârstei de 2-3 ani a început să conștientizeze tot mai mult mediul înconjurător și fenomenele meteo. Pe majoritatea dintre ele le-a luat așa cum sunt; întâi le-a simțit, apoi le-a auzit și în special, le-a văzut cu ochii ei și le-a conștientizat: ploaia, zăpada, ceața, soarele, fulgerele și tunetele. Însă dintre toate fenomenele meteo, vântul a devenit un factor stresor, generator de teamă.
Și aceasta anxietate a devenit chiar destul de greu de gestionat pentru mine. Refuza să mai iasă afară din casă, ori de câte ori bătea vântul, se impacienta auzind cum vântul vâjâie inclusiv în interior. Vedea pe geam cum vântul dinaintea vre-unei furtuni scutura planetele, chiar și pomii, îngreuna zborul păsărilor, mișca totul în jur, chiar producea uneori stricăciuni. Și mintea ei de copil mic zbura departe spre posibile scenarii periculoase din cauza vântului. Iar oricâte știam eu să-i spun s-o liniștesc pe vremea respectivă, nu aveau niciun efect.
Astfel, întrucât mă simțeam depășită de situație, am decis să apelez la un terapeut, pentru a discuta despre cum aș putea să-mi ajut copilul să depășească teama. Să înțeleg de unde vine și ce e de făcut. Atunci am înțeles că astfel de temeri legate de fenomene meteo sunt destul de frecvente și că la vârsta respectivă, în general apar tot felul de frici ce nouă ca adulți ni se pot părea absurde.
În cazul copilului meu, frica de vânt era una destul de validă pentru un copil ce avea nevoie să își valideze realitate prin mai multe surse proprii. Iar în cazul vântului lipsea un element esențial; îl simțea, îl auzea, însă cel mai important, nu putea să-l vadă. Era practic un fel de inamic, răufăcător invizibil, care putea apărea de oriunde și putea să producă probleme, fără ca ea să știe cum arată.
Așa am înțeles și că al meu copil se bazează mult pe inteligența vizuală, care o ajută în cunoaștere, dar care poate fi și sursă generatoare de anxietate, atunci când nu înțelege anumite imagini sau când ele vin încărcate cu impact emoțional. Ba mai mult, probleme pot să apară inclusiv atunci când într-un anume context lipsesc total imagini asociate, necesare cunoașterii depline.
Odată înțelese aceste aspecte, am putut în sfârșit să o ajut în a-și crește reziliența în fața factorilor generatori de anxietate. A depășit cu bine teama de vânt și uneori îi mai amintesc eu de faptul că îi era frică și de simple adieri ale vântului. Dar cu toate acestea, a găsit în ea puterea și curajul de a trece peste. Ajută mult cred eu, să conștientizeze prin proprie experiență că așa cum a reușit odată, va reuși de fiecare dată să depășească anxietatea. Că frica deși e aici acum, poate fi depășită printr-un mecanism de adaptare propriu.
Nu insist aici despre acestea, întrucât informații despre mecanismele de coping se găsesc în multe surse mult mai abilitate decât mine să scrie despre ele. O să enumăr doar că sunt de mai multe tipuri: coping orientat spre problemă (abilitatea de rezolvare de probleme) şi coping orientat spre emoţie (control emoţional, exprimare emoţională).
Strategiile de coping focalizate pe emoţie îl ajută pe copii să îşi reducă starea de tensiune care este asociată unei situaţii de stres, în timp ce copingul focalizat pe problemă îi ajută să găsească alternative de soluţionare a situaţiei problemă. În cazul nostru au ajutat și ajută mult exercițiile de relaxare și respirație, exprimarea emoțiilor, abordarea cu umor și acumularea de cunoștințe legate de fenomenul ce generează anxietate.
O strategie de coping foarte utilă, oricât de neobișnuită ar părea la prima vedere, e exersarea dialogului cu propriul creier. Specialiștii în domeniu spun că atunci când cei mici se luptă cu stresul ori anxietatea, astfel de dialoguri ar putea deveni foarte utile. Copiii ar învăța astfel că grijile pe care le au sunt unul dintre modurile prin care creierul lor încearcă să îi protejeze, spunându-le să acorde atenție suplimentară la ceva ce ar putea fi periculos sau inconfortabil pentru ei.
Tocmai de aceea, ar fi indicat le arătăm copiilor cum să vorbească cu creierul lor și să spună: ′′ Mulțumesc, creierule, că încerci să mă protejezi; are sens să te simți așa din cauza ultimei experiențe avute. Totuși, sunt o mulțime de lucruri care mă pot ține în siguranță acum, precum prezența unui adult în preajmă ori a unui mod de comunicare cu cineva (telefon, interfon, monitor, etc) în caz că e nevoie, o lanternă (sau alte surse de lumină în cazul fricii de întuneric), ursulețul/păturica (sau alte obiecte de siguranță ale copiilor), papuci buni în caz că trebuie să fug (ori haine groase, o umbrelă, mască de protecție, etc, în funcție de anxietate). Deci, creierule, te poți odihni puțin. Sunt în siguranță.”
Chiar și acum ne lovim de o altă teamă nejustificată, responsabilă pentru multe gânduri creatoare de stres. Cu o lună în urmă, în cadrul unui atelier de la un afterschool privat, copilului i-au fost prezentate imagini însoțite de comentarii îngrijorătoare legate de Roșia Montană și despre poluarea severă a zonei. Despre cum au de suferit oamenii de acolo, despre cum natura e moartă și lacul de acolo în loc să aibă o culoare obișnuită apei, e roșu. Imaginile cu puternic impact emoțional, însoțite de explicații alarmante, au făcut ravagii în mintea copilului cu inteligență vizuală și tendințe anxioase, obosit după o zi de școală, la sfârșit de săptămână.
Și am insistat să prezint tabloul complet, întrucât trebuie să știi că pe lângă predispoziția generală spre anxietate, există și factori favorizanți acumulării de temeri nejustificate, precum oboseala, boala, deshidratarea, foamea, neliniștea și mai ales neînțelegerea realității de către copil.
Încă nu am reușit să o ajut să depășească teama de Roșia Montană. Însă trec zile bune în care uită total de poveste. Însă anumite elemente din întâmplări de zi cu zi, precum rugina de pe un container, vopseaua de pe anumite obiecte roșiatice, chiar și unele feluri de mâncare de culoare roșiatică, îi aduc aminte de anxietate. În special dacă are de-a face și cu factori favorizanți precum oboseala ori foamea. Cu toate acestea, deja văd că al meu copil știe gestiona mai bine situația. A înțeles de unde i-a apărut teama și că ea se activează în anumite condiții, astfel că atunci când începe să o resimtă (în special seara, înainte de somn), cere să meargă la culcare. Iar eu merg cu ea.
Am scris mult în acest articol și îți mulțumesc pentru că îl citești, însă consider că e un subiect greu de dus, atât pentru copii cât și pentru părinți. Și e nevoie de informații, de relaționare, de exemple și soluții pentru a face față cu bine situațiilor. Iar în încheiere, nu vreau să crezi că anxioși sunt doar copiii sensibili, slabi de îngeri și timizi, iar copilul tău nu e așa. Anxioși pot deveni și copiii curajoși, cei care performează, cei foarte puternici, mai ales în lupta lor pentru a fi cei mai buni, indiferent de domeniu. Așa că rămâi mereu conectat la copilul tău. Fii acolo pentru el și împreună veți putea depăși orice obstacol.
