- Ce mai faci?
- Bine.
- Cum a fost la școală?
- Bine.
- Cum te simți?
- Bine.
Îți sună familiar astfel de dialoguri? Probabil că da, mai ales în relație cu cei mici, care nu simt, de multe ori, să împărtășească prea multe cu noi.
Poate la un moment dat au simțit, însă pe parcurs au învățat că adulții nu au timp de povești ori că discuțiile lor de copii nu sunt suficient de interesante. Sau mai rău, că duc la alte dialoguri în urma cărora ajung să se simtă inconfortabil, să fie certați și pedepsiți pentru sentimentele ori deciziile lor.
Poate că aceiași copii am fost și noi, crescând cu un „bine” ușor de acceptat și mulțumindu-ne cu el, fără să cercetăm mai multe despre noi ori despre ceilalți.
Problema e că, în timp, astfel de conversații ne transformă în străini. Ajungem să răspundem sec, total nepersonal, dar confortabil.
Însă un simplu „bine” nu spune o poveste, nu leagă pe nimeni de nimic. Nu creează conectare și nu transmite nimic din ce e, cu adevărat, acolo.
Un „bine” nu dezvoltă nimic, iar relațiile rămân de curtoazie și la suprafață.
Un „bine” nu ajută la nimic, doar blochează dialogul și nu e niciodată suficient de unul singur, căci în realitate, nu poate fi tot ce e de spus despre cel ce îl rostește.
Norocul e că, oricând, putem alege să împărtășim mai mult, să fim interesați de noi și cei din jur. Să exprimăm mai mult, fără teama că pierdem iubire, să purtăm dialoguri însemnate.
Așa că atunci când pornești o conversație ori inviți la dialog, caută să obții și să oferi mai mult decât un simplu „bine”.
Altfel, la mijloc rămân toate lucrurile nespuse până când e prea târziu să mai poată fi bine.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
