Salvați copiii România a publicat ieri datele unei analize sociologice conform Studiului privind incidența violenței asupra copiilor. Acesta oferă o radiografie a violenței, sub toate formele ei, iar cifrele sunt îngrijorătoare: un copil din doi (46%) este lovit în familie, 18% dintre copii se culcă flămânzi, 5% dintre copii sunt supuși abuzurilor fizice în școli și crește incidența abuzului sexual în afara familiei.
Datele sunt alarmante și vreau să cred că aici suntem, probabil, parte din cei 54% părinți ce înțeleg să crească, să-și pună la îndoială capacitățile și să caute să vindece, să învețe să iubească necondiționat, să fie buni pentru ei și copiii lor.
Însă ce ne facem cu restul de aproape jumătate dintre părinții României care încă își maltratează copiii sub diverse forme? Cum îi ajutăm pe ei, dacă nu consideră că au nevoie de ajutor? Cum ajungem să ne facem auziți, când noi suntem “naivii” ce vorbesc de empatie și compasiune într-o lume necruțătoare?
Ai zice că prin informare. Însă te-aș contrazice, căci informația ar fi relevantă pentru ei doar dacă ar căuta-o singuri ori ar fi transferată prin oameni de încredere din cercul lor de obișnuințe și credințe împărtășite. Dar cine se seamănă se adună, nu?! Iar cine se deosebește, se separă.
Ai zice că prin lege, căci ea are cea mai mare autoritate asupra omului. Însă te-aș contrazice din nou. Deocamdată, legile sunt șubrede, iar nimeni nu are forța să decidă cum îi e mai bine omului în casa lui, nu?!
Ai zice că prin educație, căci ea e singura cale rodnică spre creștere. Dar școala au terminat-o demult și oricum cine are timp de așa ceva, nu?!
Ai zice că prin modelul personal. Însă te-aș contrazice în continuare, căci din tot ce tu vezi bun în calea voastră, ei vor vedea numai defectele și problemele alegerilor fără disciplină strictă.
Ai zice că prin dovezi științifice, însă totul se reduce în final la interpretarea adevărului conform credințelor deja înrădăcinate. Și totuși, aproape 1 din 2 copii e maltratat în familie, sub diverse forme.
E o realitate tragică a zilelor noastre, însă e realitatea în care cresc copiii României.
E necesar ca lucrurile să se schimbe, însă probabil chiar e naiv să credem că schimbarea putem fi noi. Doar ei pot lumina calea educației atunci când simt că e nevoie de ea.
Ce-ar putea face diferența? Poate nu ai zice, însă greul ar putea funcționa pentru ei, cum a funcționat și pentru noi, atunci când nu am avut alături părinții de care am fi avut nevoie.
Greul acela ce te seacă de resurse și te aduce la capătul puterilor. Greul în care te trezești singur, neputincios și dezorientat, fără speranță. Greul ce te scutură din amorțeală și îți dă curajul ce te scoate din zona de confort si te duce să vezi ce e dincolo de ea pentru tine.
Același greu ce fie te împinge la suprafață, recunoscând greșeli și învățând din ele, fie te împinge în și mai mult întuneric. Și abia atunci, în greu poate, cei 46% au realiza că nu s-au înșelat spunând că lumea e necruțătoare, însă s-au înșelat amarnic crezând că pot supraviețui în ea fără empatie și compasiune pentru ei și cei dragi lor.
Deci, poate, nu e despre ce putem face noi pentru ei, ci despre ce aleg să facă singuri pentru ei, atunci când au curajul să își chestioneze realitatea. Iar în ceea ce ne privește, cel mai bun lucru pe care putem să îl facem e să lăsăm loc dialogului deschis și sincer, primindu-i în brațe, fără prejudecăți, pe oamenii ce din greul lor, decid să vadă că poate au greșit, uitându-se la ei, reparând și iertând.
Dragostea cu forța nu e dragoste, însă putem fi pentru ei plasa de siguranță pe care să o găsească atunci când o caută, înțelegând că deși poate fi greu, alegerea e la ei pentru a picta o pânză nouă bună, salvând copiii României.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
