Trăim vremuri ciudate. Mult din ce știam normalitate până de curând, acum nu mai există. Acum există măști, dezinfectant, costume de astronauți, statistici. Și multă distanțare socială, iar lipsa interacțiunii fizice e înlocuită în mare parte cu cea virtuală. Pandemia ne-a scos în față multe fațete ale omenirii: îngrijorare, teamă, deznădejde, neîncredere sau nepăsare, dezbinare, însă și curaj, introspecție, atașament, reîntoarcere la ce contează cu adevărat. Local versus global, aparențe versus necesități, informare versus dezinformare, sănătate versus boală, tineri versus bătrâni și multe alte atribute aduse în antiteză. E atât de năucitor și neașteptat tot ce se întâmplă, încât e nevoie de un efort conștient în direcția unei adaptări la context.
Sigur, cel mai probabil, pandemia va trece, vor mai veni și altele, dar ce va rămâne de noi? Pentru câți va fi aceasta o traumă mai mare decât boala în sine? Văd zilnic articole de specialitate, psihologi care atrag atenția asupra pericolelor pandemiei dincolo de boală. Citesc despre cifre alarmante în legătură cu numărul îngrijorător de mare de cazuri de anxietate, depresie, suicid. Văd schimbări în oamenii apropiați și e și pentru mine o perioadă destul de provocatoare din multe puncte de vedere. Despre cum resimt eu întreaga situație, am scris mai multe aici.
Iar dacă nouă, ca adulți, ne e atât de greu, darămite pentru copii, cât de chinuitor trebuie să fie să înțeleagă tot ce se întâmplă, când nici măcar noi nu înțelegem exact despre ce e vorba. Și aici cercetătorii vin cu scenarii negre privind viitorul lor; și-au și primit patalamaua „Generația pandemiei” și probabil multe dintre insuccesele lor următoare vor putea fi atribuite Covid-19.
Cu toate acestea, parcă nu mi-aș pierde de tot optimismul, în special în ceea ce-i privește pe copii. Cea mai mare abilitate a omului este aceea că reușește să se adapteze pentru a supraviețui, iar copiilor, cu atât mai mult, le e specifică adaptabilitatea. În general, copiii tind să accepte schimbarea mult mai ușor decât o facem noi, adulții. Învață din mers, acceptă să li se modifice programul, modul de funcționare, mediul înconjurător, fără a face o dramă din aceasta. Iau schimbarea ca stare de fapt și își caută locul în noul context. Iau de bun ce li se pune în față și sunt cooperanți.
Însă cred eu, pentru ca acest proces că își continue cursul natural, chiar și pe timp de pandemie, e nevoie ca adulții din jurul lor să îi susțină. Dacă tu ca părinte te arăți veșnic nemulțumit, neîncrezător, acuzator, chiar instigator împotriva noilor reguli, dacă obișnuiești să critici sistemul și îți e comod să pozezi în victimă, atunci cel mai probabil și copiii tăi vor face la fel. Și după acest tipar, vor înceta să mai încerce să se adapteze. Vor deveni ei înșiși nemulțumiți, necooperanți, răzvrătiți. Vor rămâne pe loc, cu traume sau bagaj emoțional, ce-i va împiedica să progreseze.
Desigur, nu spun că e cazul să devenim obedienți peste măsură, să renunțăm la drepturile civice de a forma o societate civilă cu o voce proprie, însă nu consider că pe timp de pandemie ajută să ne răzvrătim împotriva regulilor. Cel puțin nu împotriva acelora ce ne îngreunează chiar nouă viața. Cred că cel mai bun lucru pe care putem să-l facem e să fim responsabili unii față de ceilalți, atât la nivel personal, cât și în cadrul comunităților ori a societății în general. Să respectăm reguli de bun simț și să depunem efort în a ne adapta. Iar acolo unde nu putem întru totul, să le dăm loc copiilor să o facă.
Copilul meu are 6 ani. În toamnă a început școala și e în clasa pregătitoare. Însă școala nu a început așa cum o pregătisem eu că o să fie, cum am citit împreună din cărți, cum i-am povestit din proprie experiență. Nici măcar nu am știut dacă o să înceapă sau nu. Și iată că a început ca peste tot, cu măști, distanțare, fără flori ori serbări. Dar cu toate acestea, pentru noi a început cu aceeași emoție și entuziasm precum ne pregătisem să înceapă. Bucuria de a deveni școlar nu a fost umbrită de obligativitatea purtării măștii, întrucât copilul integrase această necesitate în realitatea lui.
Distanțarea socială a fost cea care a creat mai multă neplăcere, însă și aici s-au găsit soluții în jocuri distractive și în explicarea de la bun început a regulilor. Apoi situația din zonă a făcut ca după o lună de prezență zilnică, școala să se mute online. Dar întrucât se prevedea un asemenea scenariu, copilul nu a fost luat prin surprindere. A asistat pe parcurs la discuții, a înțeles că s-a decis ca școala să aibă loc virtual și din nou a luat situația de fapt așa cum e, încercând să facă față cât mai bine. Așteaptă cu interes orele online, își pregătește temele și se bucură de mai mult timp liber, în mare parte în prezența mea. Iar pentru ea, la o vârstă relativ mică, timpul petrecut împreună e minunat.
Din cât văd eu, cel mai mult îi lipsește socializarea fizică, interacțiunea cu alți copii de vârsta ei. Are noroc cu verisorii cu care încă se poate juca liber, întrucât am ales să ne întâlnim doar în cerc restrâns, în cadrul familiei. Îi e dor de prieteni, colegi, plimbări cu trotineta fără mască și de întâlniri la Clubul de carte, iar eu îi ascult dorul și o ajut să înțeleagă că situația aceasta neplăcută în care ne aflăm cu toții, e una ce nu o să dureze la nesfârșit. E greu acum, dar încet vom reveni la o viață normală cu prieteni, călătorii, libertate și tot ce ne lipsește în prezent. Însă pentru aceasta, e nevoie să respectăm reguli și să fim responsabili acum.
Se plictisește destul de des și e în regulă să se întâmple așa. Chiar încurajez monotonia și îi facilitez momente de plictiseală, pentru că atunci văd cât de creativ e copilul meu. După „smiorcăială”, găsește mereu câte ceva cu ce să își ocupe timpul. Desenează, colorează, construiește, „gătește”, răsfoiește cărți, se joacă cu animalele de pluș, chiar se apucă să facă ordine din proprie inițiativă.
Și da, cere să se uite la desene, să se joace pe tabletă. Și da, primește acordul să o facă, însă cel mult o dată în zi, în funcție de timpul avut la dispoziție. Recunosc, atunci când am prea multe de făcut și nu îi pot acorda atenție deloc, apelez la un timp suplimentar în fața televizorului. O fac fără să mă simt vinovată, știind că în general, caut să o implic cât de mult în activități. Împărțim sarcini casnice, o iau cu mine la cumpărături și în locurile unde am comisioane de rezolvat, întrucât o responsabilizează și o face să se simtă parte din echipă. La fel făceam și înainte de pandemie și o fac în continuare, alegând să nu mă îngrijorez că o car după mine, întrucât simt că așa învață să se adapteze în plus mediului.
În relație cu tehnologia, ca toți copiii ultimilor ani, e extrem de intuitivă, iar în ceea ce mă privește, aleg să folosesc timpul pe care îl petrece online în mod constructiv. Nu sunt absurdă să restricționez accesul total, însă am în vedere ca pe tabletă să urmărească tutoriale, să se joace joculețe educative, dar nu în fiecare zi, așa cum de altfel se întâmpla și înainte de pandemie.
Pentru copilul meu, până acum, perioada pandemiei, nu a adus doar restricții, ci a adus și multă conectare în familie. A venit cu distanțare socială, dar a adus în loc multă apropiere personală. Timpul petrecut împreună în plus, anul acesta, am simțit că i-a umplut multe „găletușe”, a făcut-o mai dispusă la colaborare. I-a dat aripi să fie mai independentă, mai curajoasă.
N-am ascuns de ea pericolul vremurilor, însă nici nu l-am accentuat, scoțând în evidență neajunsurile ori neîncrederea în reguli și sistem. Din contra, am subliniat că e important să facem tot ce ține de noi să ne apărăm în fața pericolului, rămânând responsabili față de ceilalți. Mai mult, am conștientizat eu, și am ajutat-o și pe ea să înțeleagă că aceasta e realitatea noastră de acum. Și că ține de noi să ne-o facem cât mai frumoasă în fiecare zi. Da, nu putem să facem lucruri pe care le făceam înainte, dar totuși, putem găsi alte lucruri care să ne aducă bucurie și stare de bine acum. (de exemplu, dacă înainte mergeam la cinema, acum facem cinema acasă, dacă înainte ne întâlneam la Clubul de carte, acum filmăm videolecturi la care au acces mult mai mulți copii, dacă înainte socializam cu mulți prieteni, acum își consolidează frumos relația cu verișorii, etc).
Așadar, sunt de părere că ne putem ajuta copiii să treacă cu bine peste vremurile acestea ciudate pe care le trăim azi, atât timp cât nu adâncim mai mult decât necesar teama, nemulțumirea și neîncrederea. Cu siguranță își vor aminti aceste vremuri mereu, mai ales dacă vârsta copiilor e mai înaintată, ori dacă ei se află într-o perioadă importantă a vieții în care ratează evenimente marcante. Însă consider că e în puterea noastră să nu le îngreunăm și mai mult procesul de adaptare la vremuri, prin propriile frustrări, frici și neajunsuri. Să le reamintim că ei au calea lor, pe care ar trebui să o urmeze indiferent de context.
Iar ca oameni ce cresc prin ei alți oameni, doar mai mici, să avem în vedere că atât timp cât noi contestăm regulile, o vor face și ei. Atât timp cât desconsiderăm școala online, o vor face și ei, atât timp cât pentru noi e o dramă perioada aceasta, cel mai probabil și ei se vor raporta la fel la ea. Nu spun că e ușor, cu atât mai mult nu spun că lucrurile funcționează bine, sau că alegerile sistemului sunt bune, însă suntem și noi parte din sistem și cumva acesta ne va scoate la capăt în cele din urmă. Important e să rămânem sănătoși fizic și mai ales psihic, atunci când viața merge înainte. Să putem merge și noi înainte în ea.
