Trăim vremuri ciudate. Mult din ce știam normalitate până de curând, acum nu mai există. Acum există măști, dezinfectant, costume de astronauți, statistici. Așa începea și prima parte a articolului anterior, însă aici o să citești despre cum resimt eu întreaga situație. Dacă e să mă uit în urmă, la anul trecut, când nimic din ce e astăzi nu exista, aș fi zis că o astfel de realitate nu e compatibilă cu secolul 21, când tehnica și știința sunt atât de avansate.
Chiar la începutul anului, când a izbucnit epidemia, am fost aproape convinsă că va rămâne doar în Asia, precum alte epidemii în trecut. Când a ajuns în Europa am început să-mi pun întrebări, însă fără să-mi fac mari griji. Abia când a ajuns în Romania am simțit că pericolul e real. Și realitatea tristă e că abia atunci când ni se întâmplă chiar nouă probleme, ori foarte aproape de noi, resimțim cu adevărat implicațiile dramatice ale unei situații. De când cu Covid-19 am conștientizat că un număr enorm de oameni încă mor de foame anual. Că foarte mulți încă mor în războaie ori atacuri teroriste și că deși sunt la mare distanță de noi, nu realizăm cât de norocoși suntem (în „ghinionul nostru”), că nu suntem nevoiți să ne lovim de astfel de probleme. Însă aceasta este o altă poveste despre care sper să scriu în curând un articol separat.
Luna martie 2020 a venit peste noi „tăvălug” și ne-a dat peste cap toate planurile și stilul de viață. În fața unui pericol insuficient documentat, care se prefigura a fi devastator, după exemplul Italiei și ulterior al celorlalte state ale lumii, noi ne trezeam complet descoperiți, fără echipament, fără proceduri, fără organizare, fără calificare, fără un plan. Instaurarea situației de urgență, ca singură plasă de siguranță peste un sistem dezastruos putea veni doar cu speranța că astfel se va câștiga timp în lupta cu boala.
Însă carantinarea a venit peste noi să ne înspăimânte și mai tare ca boala. Cu cicatricile comunismului încă nevindecate, teama unui regim opresiv, chiar și decretat pentru o perioadă scurtă de timp, nu a făcut altceva decât să sporească nemulțumirile față de sistem. A golit rafturile și buzunarele, a închis afaceri și a lăsat oameni fără nădejde. A lăsat loc teoriilor conspiraționiste, știrilor false, dezinformării, dezbinării peste un popor oricum chinuit și nemulțumit, neobișnuit să respecte reguli. Nu judec aici necesitatea măsurilor, pentru că cred că au fost singurele la îndemână în momentul respectiv. Acesta a fost, oricum, semnalul la care s-au aliniat majoritatea statelor, chiar și cele dezvoltate.
Iar acum că am reașezat tabloul de ansamblu al zilelor respective, hai să-ți spun cum a fost pentru mine intrarea în pandemie. Pe plan profesional, afacerea de familie abia demarase o investiție pe care o așteptam să se concretizeze de mulți ani. Personal, pregătisem o agendă plină de evenimente grandioase găzduite la Alba Iulia prin intermediul Clubului de carte Cu copiii la povești. Începusem să scriu texte pentru copii. Aveam în plan o vacanță în străinătate, renovări aduse casei și multe altele. Copilul urma să încheie o primă etapă în viață și să intre pe băncile școlii în toamnă. Urma să fie un an plin.
Și de fapt, chiar a și fost până acum. Nu cu tot ce aveam planificat, ci cu multe altele spre care aveau să mi se îndrepte pașii. Inițial a fost plin de dezinfectant, întrucât, de teama bolii și a necunoscutului pe care ea îl putea aduce, am dezinfectat cu îndârjire absolut orice cumpărătură. În același timp, vreme de câteva săptămâni, a fost plin de emoții mixte în capul meu. Simțeam frică, frustrare, neputință, grijă, neliniște generalizată, astfel că am avut nevoie de o perioadă pentru a procesa noua stare de fapt. Am început dialoguri cu mine, am lăsat puțin timpul să treacă, am căutat să îmi reconfigurez realitatea.
Acele săptămâni au fost grele. A fost nevoie să reorganizăm activitatea la serviciu, am lucrat pe ture, în sistem de avarie, cu muncă luată acasă și terminată târziu în noapte. Mergeam la serviciu și parcă simțeam că merg pe câmpul de luptă, cu „frica în sân” că virusul mă pândește de oriunde, în momentul în care părăseam casa. Am limitat total interacțiunile sociale și am petrecut timpul acasă, doar noi 3. Am gătit mult, am citit când am putut, am făcut multe activități creative cu copilul, m-am apucat de grădinărit, am făcut mici reamenajări interioare, am făcut curat în casă și în gânduri, iar curând, am început să văd dincolo de stres și gânduri negre.
Treptat, a început să-mi placă noua organizare; am reușit să-mi împart timpul și nu am mai simțit acea oboseală presantă a îngrijorării. S-a stabilizat programul de muncă și am mutat activitatea Clubului de carte online, prin intermediul videolecturilor filmate alături de copil. Mi-am găsit inspirație să scriu în mod susținut texte pentru prima mea carte adresată celor mici și am decis să profit cât pot de mult de criza aceasta în care mă găseam și să o transform într-o oportunitate, urmându-mi visul de a concretiza într-o anume formă scrisul creativ. După furtuna inițială, pandemia a venit pentru mine cu acea liniște necesară pentru a vedea limpede un traseu personal.
Așadar, anul acesta a fost plin de de toate. După un start bun, mi-am văzut viața pusă în așteptare, pentru ca apoi să îmi iau având în a duce la îndeplinire obiective. Iată-mă acum aici, într-o zonă în care nu m-aș fi văzut anul trecut, scriind pe blog sentimente, trăiri, experiențe, lucruri care mă schimbă, influențează, țin pe linia de plutire, ori care mă determină să fiu o versiune mai bună a mea pentru mine și cei din jur, așa cum am mai spus și aici. Cel mai probabil, dacă anul 2020 și-ar fi urmat cursul planificat, nimic din câte se întâmplă astăzi pentru mine, nu ar fi fost. Absorbită în prea multe activități, nu cred că aș fi găsit timp, motivație ori determinare să merg pe drumul meu.
Unele aspecte au mers prost, iar altele au mers foarte bine. Însă nu ascund că a fost un an greu, care m-a împins mult peste limitele mele confortabile. Poate tabloul personal creionat mai sus pare unul norocos, dat fiind contextul, dar acesta nu exclude efortul implicat la mijloc. A fost și încă este o muncă enormă cu mine, să mă mențin pe traseu, să mă adaptez contextului. Să îmi păstrez răbdarea față de copil, în compania căruia petrec aproape întreaga zi. E o provocare, simt eu, să rămâi focusat cu un copil plin de energie, plictisit deseori și fără alte alternative de pertrecere a timpului. Peste vară, copilul a mers la un program de summerschool, însă acum nu mă mai încumet să îl duc. Vine cu mine la serviciu, ori rămâne acasă cu tatăl care lucrează online.
Găsesc în continuare că e destul de complicat să aloc timp pentru muncă, scris, activități casnice, școală online, familie, club de carte, conectare și joacă, prieteni. Și cu toate acestea, greul încă nu a trecut. Poate că efectiv, abia de acum începe. Astăzi când scriu articolul au fost raportate aproape 10.000 de cazuri noi în România. O cifră uriașă, periculoasă, gata să colapsese întregul sistem de sănătate. Cel mai probabil ne așteaptă din nou o formă de carantinare și nu pot preconiza corect încotro ne îndreptăm. Va urma o iarnă dificilă și poate încă un an, doi de revenire. Va fi un test de anduranță, cu o uzură ieșită din comun, atât pentru fizic cât și pentru psihic.
Cu toate acestea, îmi doresc să rămân optimistă. Ce am văzut că ajută, e să rămân în dialog cu mine și să mă repoziționez mereu vizavi de ce consider că contează cu adevărat, adaptându-mă pe parcurs. Să respect reguli de bun simț și să nu mă pierd în cifre fataliste, frici nejustificate ori nemulțumire exagerată față de sistem.
Cu întrebări și răspunsuri sincere, învățând din greșeli și cu multă responsabilitate față de noi și cei din jur, vom găsi o cale. Hai să nu lăsăm vremurile grele și rele să ne îngreuneze și să ne înrăiască și mai tare. Important e să rămânem sănătoși fizic și mai ales psihic, atunci când viața merge înainte. Să putem merge și noi înainte în ea.