Sunt zile grele, pline de incertitudini și durere pentru ce se întâmplă. Sunt zile ce ne fac să ne simțim mici și neputincioși. Sunt zile despre care auzeam doar povești, copii fiind în brațele bunicilor. Sunt zile ce ne fac, din nou, să ne gândim la ce contează cu adevărat pentru noi.
Înainte de pandemie, poate eram mai optimiști, că va trece repede, că nu ne va afecta. N-a trecut, dar cumva ne-am obișnuit în noua normalitate. Acum, acel “totul va fi bine” nu-l mai simțim al nostru. Situația pare scăpată de sub control și nu mai e în puterea noastră să ne decidem soarta. Nu mai există un îndrumar de prevenție pe care să-l aplicăm pentru a rămâne în siguranță.
Războiul nu poate să devină o altă normalitate la care să ne adaptăm. Ar presupune să ne dezumanizăm complet, când umanitatea e singura care ne poate salva.
Sunt zile grele și efortul e imens pentru a rămâne lucizi. Războiul e dincolo de graniță, însă război e deja și în noi. Ne uităm la ei și ne gândim la noi, la ce am pune în bagaj dacă ar suna sirenele, încotro ne-am duce, cine ar rămâne în urmă, ce s-ar alege din ce am construit.
Dar cred că e nevoie să rămânem ancorați în conștiința noastră, căci doar așa am putea înțelege că nu e despre ce ducem cu noi, ci e despre ce ducem în noi. Fapte și sentimente cu care poate n-am căzut la pace și pe care scânteia războiului real le aprinde să nu ne mai găsim nicicum liniștea.
Însă avem nevoie de liniștea din noi pentru a fi pe deplin lucizi atunci când e cu adevărat necesar să ne decidem soarta. Acum putem decide doar ce facem cu ce e în noi. Sunt zile grele, dar încă avem timp pentru asta.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
