Se spune că în numele dragostei facem lucruri nebunești, iar asta e o scuză bună pentru a ne motiva slăbiciunile.
Totuși, tind să cred că dacă am fi mai curajoși, am îndrăzni să recunoaștem că dragostea e doar parțial responsabilă. Căci dincolo de ea e beția propriei puteri, de a dovedi că suntem în control, fix atunci când el ne lipsește.
Ne place să credem că ne războim din dragoste, că suntem îndreptățiți să luăm apărarea celor pe care îi iubim și devenim agresori pentru a nu sfârși drept victime. Dar poate nu realizăm că devenim agresori tocmai pentru că fugim de ceea ce suntem.
Violența nu e niciodată o soluție, dar cedăm în fața slăbiciunii de a dovedi de ce suntem în stare. O facem din nevoia de a fi stăpâni pe situație, de a nu ne simți lipsiți de putere. Căci atunci când cineva nu ne arată respect, suntem reduși la valoarea stimei de sine, iar dacă ea e scăzută, simțim să ripostăm violent, pentru a ne recâștiga puterea în ochii celorlalți.
Poate dacă am acorda mai mult interes modului în care ne raportăm la noi, poate dacă ne-am iubi mai mult, n-am mai căuta cu forța aprecierea celorlalți.
N-am mai porni războaie cu alții, ci le-am duce întâi cu noi, n-am mai avea reacții violente, ci în numele dragostei am răspunde cu dragoste.
Altfel, dragostea rămâne înțeleasă greșit. Iar atunci când aperi ce iubești, asigură-te mai întâi că nu scrijelești cu forța nesiguranța ta pe pielea altuia.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
