În era digitală, imaginea e totul, iar o fotografie valorează mai mult decât 1000 de cuvinte. Dar cât din ceea ce exprimă e oare adevărul? Cât de mult din ceea ce vedem ajungem să credem și cum ne influențează aceste credințe? Cum ne raportăm la ele și de ce superficialitatea lor ne e de ajuns, fără să căutăm să știm mai multe despre cele 1000 de cuvinte ce rămân nerostite în imaginile pe care le afișăm?
De ce ne e mai comod să construim imagini perfecte decât să ne acceptăm așa cum suntem? Cât suntem de conștienți de faptul că aceste imagini nu sunt altceva decât instantanee create astfel încât să ne fie confortabile, astfel încât lumea să ne perceapă așa cum ne-am dori să o facă?
De ce ne e greu să ne uităm la noi altfel decât perfecți? De ce ne ascundem în spatele unei imagini ce credem că și-ar dori și alții să o vadă? De ce ne ferim de imagini urâte și căutăm să ne delimităm de ele? Cât ne mințim singuri și când ajungem să înțelegem distincția dintre imaginea de sine și de stima de sine? De ce luăm de bună imaginea altora despre noi și nu căutăm cele 1000 de cuvinte care ne reprezintă cu adevărat?
Toate întrebările acestea rămân fără răspuns în viața de zi cu zi, când nu ne pierdem vremea căutând sens existenței noastre, ci funcționăm pe pilot automat, programați să trăim, nu să simțim.
E oarecum de înțeles, setați pe supraviețuire, poate am înțeles că o viața în imagini e una mai ușor de dus, căci în ea ne afișăm așa cum ne imaginăm că ne stă bine, fără să ne uităm la noi. Căutăm să atingem perfecțiunea, fiindcă doar așa ne credem demni de a fi iubiți, căci poate am crescut să ne vedem valoroși doar reflectați în ochii altora.
Dar o imagine nu e altceva decât o versiune cosmetizată a realității, din unghiul potrivit, ea nu exprimă întotdeauna realitatea, sau cel puțin, nu în toate dimensiunile ei. E mai degrabă o iluzie ce maschează toate lucrurile de care ne ferim să le lăsăm văzute despre noi, o iluzie în care ne pierdem autenticitatea, din dorința de a fi plăcuți.
Însă viața autentică nu e cea cu filtre și lumini care să reflecte doar calitățile noastre, ci e cea în care îndrăznim să ne arătăm și să ne vedem atât în momentele noastre bune, cât și în cele mai puțin bune.
O viață în imagini e, de multe ori, un maraton la care ne înscriem inconștient, pentru a concura cu alte vieți pe care le vedem tot în imagini.
Îi percepem pe alții fericiți și atunci ne străduim să reproducem și noi acea fericire. Ne asumăm roluri și devenim personaje ce funcționează după atribuții și sarcini în îndeplinirea unei misiuni mai valoroase decât noi.
Devenim instrumente de marketing menite să vândă idealuri, în lupta de a convinge că astfel ne merge bine, însă pierdem din vedere că rolurilor le lipsește conectarea, conexiunea ce face posibilă legătura între lucruri, fapte, idei, procese sau însușiri. Ne desprindem de propria realitate pentru una imaginată, dar în același timp ne pierdem spațiile sigure în care să putem exista, unde să putem cunoaște și în care să ne putem cunoaște.
Relațiile devin și ele mijloace menite să ne servească interesele, iar dincolo de interese, rămânem orbi, surzi și muți la nevoile celorlalți, la nevoile noastre reale.
Și o vreme s-ar putea să ne meargă bine așa, până când obosim să pozăm în perfecțiuni întruchipate, sau mai degrabă până când cei din jur obosesc să se mai prefacă de dragul nostru. Atunci, dintr-o dată, pământul ne fuge de sub picioare și întreaga lume începe să ni se clatine sub presiunea realității ce ne ajunge din urmă.
Ne trezim singuri și neputincioși și oricât de mult ne-am strădui să ne păstrăm drumul, ne pierdem în cotloane de nesiguranță și îndoială. Abia atunci imaginea de sine se zguduie în fața stimei de sine, ce nu se mai ridică la nivelul așteptărilor, ci sparge în 1000 de cioburi oglinda prefăcută a perfecțiunii.
Cutremurul din noi ne sfâșie în suferință și nicio imagine regizată nu ne mai poate scoate de acolo. Ne lipsește structura și baza solidă a unei plase de siguranță ce să ne reprezinte pe noi, căci atâta amar de vreme ne-am schițat doar fugitiv, în funcție de percepția celorlalți. Iar când ceilalți nu mai sunt acolo să ne aplaude, ne găsim rătăciți pe pământ, realizați în multe feluri, capabili de împlinire, dar cu o rană fundamentală care ne împiedică să ne scoatem singuri din suferință: nu prea știm cine suntem, independent de părerea altora.
Bâjbâim, ne împiedicăm, ne ascundem, ne prefacem stăpâni pe noi, dar sacrificiul e în zadar, căci proprietarii vieții noastre nu mai suntem noi demult, nici nu știm dacă am fost vreodată. Am urmărit opinia publică în mod servil, verificând constant capriciile lumii, în loc să consultăm un barometru interior pentru a ști ce ar trebui să ne dorim, să simțim și să prețuim. Am măturat suferința sub covor, crezând că va rămâne acolo pentru totdeauna, ne-am lăsat înșelați de propriile imagini cosmetizate și nu ne-am permis să ne vedem mai prejos de ele.
Cumva, totuși, la un moment dat, întâmplarea face ca straturile de ceapă în care ne-am învelit bine să pice, una câte una, sub toaca necruțătoare a vieții, iar lacrimile pricinuite astfel, să nu se mai oprească, până când seacă rezervorul sinelui, pompat fictiv în imagini. Și când iluziile se risipesc, rămânem noi, mici, dezorientați, temători și vinovați că n-am primit iubirea de care am fi avut nevoie pentru a învăța să ne iubim și noi.
Iar când vedem, în sfârșit, că efortul de a fi plăcuți ne-a adus înapoi la suferința de la care am plecat, abia atunci descoperim că suferința e vindecătoare, e eliberatoare, e transformatoare, căci dacă ne permitem s-o simțim atunci când vine, nu mai e nevoie să fugim de ea, de noi; iar din imagini devenim treptat iubire. Mai mult de 1000 de cuvinte ce spun adevărul despre noi.
Articolul aceasta poate nu e despre tine, însă vine să îți spună o poveste ce-i important să o citești, povestea perfecțiunii închipuite și dacă am fi mai curajoși, poate ne-am regăsi pe alocuri în ea. Ne-am recunoaște pozând frumos lumii întregi și ascunzând probleme, mascând imperfecțiuni și evitând vulnerabilitatea; căutând vinovați și construind imagini pe placul altora, imitând ce pare a aduce fericire, cu roluri mai mari decât noi, cu valoare legată de alții, dar orbi, surzi și muți, deconectați de noi și în relații, cu așteptări și plase de iluzii.
Petrecând ore întregi online, postând doar cele mai bune imagini cu noi, crescând business-uri și comunități în jurul nostru, oameni care să ne dea relevanță și îngrijindu-ne minim de viața noastră interioară. Influențați de gura lumii și dornici să știm cât mai multe despre ea, fără să ne recunoaștem motivația reală ce ne împinge spre tot ce facem.
Însă jocul influenței e unul periculos, căci fără conștiință de sine, devenim personaje în povestea altora și ajungem să ne recunoaștem doar din imagini. Trăim prin validarea altora și devenim prizonieri în noi înșine.
Iar dacă acesta nu este un deziderat pentru noi, cu siguranță nu e nici pentru copiii noștri. Și pentru că suntem, într-adevăr, busola în funcție de care se ghidează în viață, poate mai mult decât suntem dispuși să ne asumăm, am putea începe să dăm sens celor mai mult de 1000 de cuvinte pe care le lăsăm nerostite, mascate în imagini.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
