De curând, am fost invitată cu Dialogurile la o școală și la una dintre clase am dat peste un grup de copii cum cred că sunt multe în școli. Întâmplarea e una relevantă și o las aici pe blog, întrucât influențează dinamica întregii clase și, poate, are șanse să o conteze și pentru cea a copiilor tăi.
Am început prezentarea așa cum obișnuiesc să o fac de regulă, cu accent pe emoții și greșeli, iar copiii au participat activ la dialog. Însă dintre toți, unul anume avea ceva de spus peste ceilalți, fie despre el, fie ca răspuns la răspunsurile colegilor.
Cumva, voia să fie în centrul atenției, uneori măscărici, alteori cu glume nesărate sau aproape amenințări. Se vedea clar că simțea nevoia de a avea ultimul cuvânt și doar învățătoarea avea puterea de a-l tempera când devenea prea mult pentru cei din jur, așezat în prima bancă lângă catedră. Era deștept, cu o constituție solidă, impunător în fata celorlalți copii. Tipul de bully nenumit.
Cert e că în continuarea prezentării mele, am ajuns la discuțiile despre fiecare dialog în parte din noua carte. Pe prima o aveau la clasă și o cunoșteau deja. Așa le-am povestit despre capitolul „Hai acasă” în care se aduce în dialog tocmai fenomenul de bullying, cum se simte pentru cei luați peste picior, motivele pentru care se întâmplă asta și cum reacționează.
Le-am cerut să povestească și ei întâmplări în care s-au simțit jigniți și ce-au făcut, iar curând, aproape la unison, toată clasa a început să-l arate cu degetul pe băiatul despre care vă scriam mai sus. Prinzând curaj, au făcut front comun împotriva lui, iar el a început să devină tot mai recalcitrant, atacat fiind.
N-am lăsat să escaladeze lucrurile, dar ce am făcut a fost să pun în aplicare fix teoria în care cred. M-am poziționat de partea băiatului, nu validând-i comportamentul, ci explicând celorlalți care ar putea fi motivele pentru care se manifesta așa. I-am validat sentimentele și am creat spațiul în care să se simtă în siguranță să le spună și celorlalți ce simte, fără a mai ataca. Mutând polul discuției spre ce simte despre el nu despre ceilalți.
Vocea lui s-a făcut mică și i-a fost greu să spună multe lucruri, așa că a izbucnit în plâns. Deși au fost tentați să râdă, i-am rugat pe colegi să-și amintească cum e pentru ei când sunt mici și puși la zid. N-a mai râs nimeni. I-am mai întrebat ce fac, de regulă, în momentele acelea și mi-au spus că de teamă, se străduiesc să ignore să răspundă.
Le-am explicat de ce, pe termen lung, ignoratul nu e o soluție, căci nu face altceva decât să ațâțe bully-ul care nu obține ce caută și le-am oferit, în schimb, varianta de a căuta să fie buni pentru ei și cei din jur, indiferent de situație.
Le-am explicat cum glumele proaste și reacțiile nelalocul lor nu sunt despre ei, ci un răspuns al celui care nu știe altfel cum să se facă remarcat. Le-am povestit cum l-ar putea implica prietenește mai des în joaca lor, stabilind de la bun început limite acceptate de toți. Băiatul le-a spus și el, cum a putut, ce-l supără și ce l-ar face să renunțe la a mai simți nevoia să atace. La final, toată lumea era relaxată și zâmbitoare.
Sigur, ce s-a întâmplat în acea clasă, nu are șansa reală de a schimba ceva, dacă nu li se amintește constant copiilor cum ar putea fi buni pentru ei și cei din jur.
Din păcate, mult prea des, soluția la îndemână, în cel mai bun caz, e ignorarea, însă ea nu rezolvă nimic pentru nimeni.
Cred, sincer, că e nevoie de mai multă empatie, care nu e exersată suficient. Și e nevoie de mai mult curaj, nu pentru a înfrunta adversitatea, ci de a vedea ce e bun în fiecare. Altfel, ignorarea creează „monștrii” tot mai mari și „pitici” ce-și reduc sinele la capacitatea de a disocia de teama altora.
Dacă bunătatea ar deveni o normalitate, fiecare și-ar găsi locul bun în ea.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici: