Ți s-a întâmplat vreodată să facă un copil o prostie și să te trezești întrebându-l “De ce ai făcut asta?” (De ce ai spart vaza? De ce ai aruncat pe jos, De ce n-ai învățat? De ce n-ai făcut curat în cameră? De ce ai stricat jucăria?) Ce ți se răspunde?
Probabil, in multe din cazuri, copiii nu răspund sau răspund cu “nu știu”. Sigur, ceva știu, dar poate se tem de repercusiuni să zică ce i-a mânat. Nu că ar urma neapărat pedepse, ci că ar ajunge să se simtă prost în legătură cu ei.
Dar, poate, acel “nu știu” chiar e real. Și nu pentru că nu sunt conștienți de ceea ce fac, ci nu anticipează consecințele comportamentului lor.
Mai e și cazul în care răspunsul e “pentru că așa am vrut”, care deși e enervant de primit, nu e unul sfidător, cum poate părea la prima vedere, ci e un semnal bun că țin cu ei.
Oricum ar fi, întrebarea “De ce ai făcut asta?” de sine stătătoare nu ajută la nimic. Blochează dialogul, dacă nu, mai rău, îl duce spre conflict și lupte de putere în care cel puțin unul ajunge să se simtă neînțeles.
Totuși, ca părinți, vrem să știm de ce copiii ajung să facă prostii. Ne interesează soarta lor, dar ne interesează și cum putem să evităm greșeli repetate.
Așadar, nu zic să renunțăm la “de ce”, dar pentru că de un timp am decis să testez ceva și funcționează bine, am decis să scriu despre asta și aici pe blog. Alătură întrebării cu “de ce” și “ajută-mă să înțeleg” Face minuni!
Mută centrul întrebării inițiale care se poate simți ca o acuză la adresa celui care a făcut o greșeală spre dorința de a înțelege ce nu a funcționat. Arată deschidere și interes real fără a arunca cu vină, creează spațiul în care este în regulă ca fiecare să fie vulnerabil: copilul recunoaște ce n-a făcut bine, părintele că nu e atotștiutor. Și fiecare învață ceva de acolo.
Să îți povestesc o situație recentă. După o zi aglomerată, înainte de somn, copilul meu a împrăștiat toaaaată cutia cu lego pe covorul din dormitor, deși era deja foarte târziu și urcase să se spele pe dinți, după multe insistențe. Evident, am întrebat de ce a făcut asta când ea avea altă treabă. S-a făcut mică și n-a răspuns nimic. Am adăugat apoi “ajută-mă să înțeleg” și rapid mi-a spus că voia să se joace, că se termina ziua și se jucase prea puțin. Am strâns împreună fără ceartă și am înțeles fiecare, atât cât s-a putut, nevoia celuilalt.
Căci oricare ar fi răspunsul la “De ce-ul” acesta, nu e doar el. În spatele oricărui comportament e o nevoie, iar în spatele celor mai urâte, cele mai mari neajunsuri ce au nevoie să fie invitate la dialog pentru a fi exprimate și înțelese fără prejudecăți și învinovățire.
Astfel, dacă te mai trezești întrebând “de ce ai făcut asta?”, amintește-ți să adaugi și “ajută-mă să înțeleg”. Toată geometria discuției se ca schimba. Ba chiar, a relației, indiferent de vârstă!
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
