De cum învățăm să comunicăm, căutăm să avem relații sociale și mare parte din împlinirea noastră, o luăm prin raportare la cei din jur. Aceasta înseamnă că pentru a evolua, pentru a ne păstra sănătatea fizică și mentală, depindem unii de alții, de relațiile ce se stabilesc între noi. Avem nevoie de ceilalți oameni de lângă noi pentru a împărtăși emoții, pentru a învăța, pentru a primi sprijin, pentru a ne dezvolta împreună.
Însă mai mult decât atât, pentru ca relațiile să fie împlinitoare pentru fiecare, avem nevoie de oameni potriviți în jurul nostru; de la interese comune, la credințe și valori, oameni care să se implice în relațiile cu noi, să ne fie alături la bine și la rău, să ne asculte activ. Acest gen de relații împlinitoare, cred eu, sunt cruciale pentru starea de bine a fiecăruia. Iar pe cât sunt de importante, pe atât sunt de greu de format în tumultul vieții cotidiene.
Atunci când am numit acest articol „Găsește-ți tribul”, nu m-am referit la conținutul semantic al cuvântului trib, nici la triburile fără leader din era online-ului, așa cum le identifică Seth Godin, ci după traducerea expresiei populare „Find your tribe”. Aș fi putut probabil să spun la fel de bine „Găsește comunitatea”, însă am preferat termenul arhaic pentru simplitatea pe care o aduce unui prezent complicat. Simt că în zilele noastre, grupurile de oameni se formează destul de superficial, având la bază în majoritatea cazurilor, un singur element comun și probabil mult prea multe caracteristici distincte.
În tot acest tablou, interacțiunea virtuală ne-a dezbinat prin unire în mult prea multe grupuri și grupulețe unde credem că ne e locul și unde în loc să împărtășim valori comune, strângem frustrări, intrăm în conflict, ne lăsăm influențați, ori chiar ne schimbăm convingeri fără să ne dăm seama. Dar cu atât mai mult, cred eu, adevărata problemă ce apare în cadrul rețelelor de socializare, e că acestea tind să ne livreze oameni și interese după chipul și asemănarea noastră.
Deși în aparență avem la dispoziție lumea întregă, algoritmii social media ne îngustează raza de conectare așa încât să se plieze perfect pe profilul nostru virtual. Și pentru că vedem doar ce ne place, ce ne suscită interesul și se află în aria noastră de preocupări, socializarea virtuală ne creează dependență, hrănindu-ne nevoia de confirmare și implicit, uneori, impresia că relațiile online sunt suficiente pentru noi.
[Ca o paranteză, tocmai am făcut, de curioasă, o cercetare personală privid numărul de grupuri din care fac parte în cadrul rețelelor de socializare: am numărat 94! de grupuri în care am intrat de bună voie, ori în care am fost pur și simplu adăugată aleatoriu. (E nevoie să fac curat aici). Îți dai seama probabil că nu aș mai avea viață dacă aș activa în atât de multe.]
Așadar, în lupta noastră avidă după informații, apartenență, ori confirmare, căutăm să ne asociem în grupuri ce ne hrănesc o falsă impresie a unor comunități în care ne regăsim. În mediul online interacționăm cu sute, poate mii de persoane; împărtășim emoticoane, schimbăm comentarii, sau doar asistăm silențios la fluxul de notificări zilnice și trăim cu iluzia unei vieți sociale.
Da, putem fi la curent cu multe întâmplări, evenimente, cunoștințe, dar nu, cu siguranță nu întreținem relații sociale sub forma aceasta. Cu atât mai mult, nu genul de relații împlinitoare, necesare pentru starea de bine a fiecăruia. Pentru acest tip de relații e nevoie, cred eu, să te întorci la „trib”, ca variantă primară a socializării.
Știu, efortul e mult mai mare în a lega și întreține relații sociale reale. Am văzut pe pielea mea că nu e deloc ușor să formezi prietenii împlinitoare. Mereu am avut în jur prieteni cu care am împărțit multe aventuri de-a lungul vremii. Fiecare etapă a vieții a venit cu câte un „cel mai bun prieten” cu care petreceam mare parte din timp și împărtășeam în general părțile bune ale vieții.
Îmi doream ca oamenii să mă placă, la fel cum și prietenii mei își doreau ca eu să îi plac, astfel că dramele fiecăruia rămâneau ascunse. Oricum, n-aș fi văzut niciun beneficiu în a mă expune în fața nimănui, eu care pozam puternică, încrezătoare și independentă. Prietenii erau doar pentru momentele bune. În cele mai puțin bune, mă retrăgeam acasă. Și mă întorceam printre prieteni abia când puteam fi din nou zâmbitoare. Așa știam eu că sunt relațiile sociale, așa vedeam în jur și alți prieteni că fac.
Aceasta până când, într-o zi, am înțeles că prietenia adevărată este despre altceva. O persoană nouă intra în viața mea, cu curajul de a fi sinceră și vulnerabilă, de a vorbi deschis și subiecte grele. Ea m-a învățat că onorarea prieteniei nu e despre a fi invitată la petreceri sau weekenduri cu fetele, nu e despre a poza frumos împreună. E nevoie de timp și implicare; în onorarea prieteniei e nevoie de curaj și vulnerabilitate pentru a invita pe cineva în viața ta reală, unde de multe ori e dezordine și unde nu ai filtre la îndemână pentru a ascunde imperfecțiuni.
E cu inimi frânte, cu secrete bine tăinuite, e cu bucurii imense și e cu dezamăgiri, e cu râs și e cu plâns. E cu cel mult o mână de oameni, însă e suficient pentru a simți că poți porni dialoguri sincere, ce să te ducă spre tine. Iar dacă dincolo de trib reușești să stabilești conexiuni speciale, ce să te lege de un „om al tău” ca plasă de salvare, n-o să mai cazi vreodată de prea sus.
De atunci, noua geometrie a relațiilor sociale m-a salvat de a mai fi singură între prieteni. M-a ajutat să înțeleg că cel mai mare curaj e acela de a fi vulnerabil, nu acela de a fi invincibil; (nu ascund că mi-a fost greu să devin și eu vulnerabilă, până când am văzut câtă vindecare vine cu fiecare moment de sinceritate). M-a responsabilizat în a fi acolo pentru omul de lângă mine așa cum are el nevoie, nu cum cred eu că ar fi mai bine pentru el.
Și poate mai mult ca orice, prietenia împlinitoare m-a determinat să fiu sinceră cu mine și să pornesc de acolo orice intenție de a fi bine cu mine și cu cei din jur. Sunt norocoasă să am un „trib” al meu și sunt recunoscătoare pentru întreg suportul pe care il primesc.
Tribul meu e mic, dar e asumat, e atât cât pot duce, e atât cât am nevoie și mai presus, e unul însemnat atât pentru mine cât și pentru cele din el. Sunt privilegiată să pot scrie și despre „omul meu”. Iar când scriu despre ”omul meu” nu, nu mă refer la soțul meu. Mă refer la „prima căsnicie” (așa cum ne place nouă să spunem), persoana care m-a învățat despre onorarea prieteniei și alături de care simt că pot să cresc, să sufăr, să mă ridic și să trăiesc fiecare zi.
Cea mai bună prietenă a mea, fără de care eu nu aș fi fost cea de azi. Ea îmi e umăr, oglindă, enciclopedie, e locul unde pot să descarc și apoi să încarc, unde sunt bună și atunci când sunt rea. Unde pot să am zile proaste, unde sunt văzută, auzită. Unde e ok să mă plâng și e ok să mă bucur. Unde știu că de fiecare dată primesc exact ce am nevoie. Fie că e vorba despre motivație, încurajare, ori întoarcere la mine, când mă rătăcesc.
Dacă în acest moment al vieții tale simți că și tu ți-ai găsit „tribul”, e perfect. Fii recunoscător/recunoscătoare, prețuiește-l, îngrijește-l și întoarce-te la el ori de câte ori e nevoie să fii liber/liberă de-a întregul. Însă dacă nu ai găsit încă „tribul tău”, este în regulă. Primul pas e să conștientizezi că ceva nu funcționează bine, pentru ca mai apoi să îți faci un plan de acțiune. În orice caz, începe cu tine.
Fă ordine în relațiile tale sociale, păstrează ce rezonează cu tine, îndrăznește să deschizi noi dialoguri și prinde curaj să fii chiar tu acea persoană sinceră și vulnerabilă ce schimbă percepția altuia despre prietenia însemnată. Te va ajuta ca om, dar te va ajuta și ca părinte ce caută să crească prin el copii buni, fericiți și împliniți. Prin puterea exemplului, vor învăța și ei să caute relații sociale însemnate, ce-i vor echilibra în a fi bine cu ei și cei din jur.
În fiecare zi suntem responsabili pentru fericirea noastră, iar dacă și tu cauți acea stare de bine necesară, aruncă o privire la articolul de aici. S-ar putea să vină cu acel „aha” necesar. Mulțumesc și spor la citit!
