Multă vreme am crezut că naivitatea e o slăbiciune, că e o caracteristică a copilăriei de care trebuie să te descotorosești odată ce devii adult.
Abia pe parcurs am înțeles că oricâte însușești despre lume, pentru a te descurca e necesar să fii creativ, să găsești acele soluții ce să funcționeze pentru tine. Iar fără naivitatea în care spiritul să fie liber de prejudecăți, simplu, natural, sincer, să creeze contextul în care să-ți poți imagina soarta, ajungi să te îneci în adversitate.
Căci fără naivitate, nu există nici creativitate în forma ei pură, dar nici curaj de a merge înainte, indiferent de piedici. Fără naivitatea unui orizont bun, realitatea se întunecă și mai tare în lipsa unor certitudini, iar certitudini asupra viitorului, din păcate, nu putem avea.
Ne rămâne optimismul, însă vezi tu, nici acela nu e autentic în lipsa naivității, căci e întreținut artificial de conjuncturi și dispare odată cu liniștea.
E război la porțile țării și ni se spune să ne vedem de planuri cât încă la noi e pace, să cutezăm spre idealuri, să facem ce ne aduce bucurie, dar cum am putea oare să trecem peste teama ce ne macină fără măcar un dram de naivitate? N-am putea. Ne-am pierde, așa cum mulți o facem, în gânduri negre.
Am pus naivității o patalama greșită, o asociem cu lipsa de maturitate și judecată, cu inabilitatea de a discerne pericolele, dar dacă tocmai spiritul naiv și încrezător e cel care ne poate salva?
Există o delimitare între a fi credul fără discernământ și a păstra speranța că binele învinge răul. Nu e despre a te lăsa manipulat, deși, dacă am fi mai curajoși am înțelege că suntem supuși oricum manipulării, ci e despre a păstra o înțelegere proprie între ce ne face bine și ce nu.
Aceeași viață o trăim cu toții, însă diferența o face modul în care ne raportăm la ea. Nu e vorba despre universuri paralele ori a nu rămâne ancorat în prezent, ci a-ți permite să rămâi jucăuș, creativ să-ți urmărești starea de bine și încrezător că ea încă există acolo pentru tine.
Nu mă supăr când mi se spune că sunt naivă să cred că lumea e încă un loc bun. Că trăiesc în povești și că poate am citit prea multe. Fiecare e autorul propriei povești, iar în a mea, aleg să fiu naivă crezând că fiecare capitol are morala lui. Că viața merge înainte atât timp cât noi nu ne oprim din a o trăi.
Ce ai alege între a duce o viață plină de spaime, mereu încordat și îngrijorat pentru când va veni sfârșitul și una în care ai găsi bucurii la tot pasul, trăind fiecare zi până când va fi ultima? Ai îndrăzni atunci să aduci un stop de naivitate înapoi?
Să vezi viața ca pe o joacă în care nu există câștigători și învinși, doar participanți ce aleg să se bucure de joc sau să se chinuie până la sfârșit?
În final, una cu țărână vom fi cu toții, mai devreme sau mai târziu. Însă până nu-i sfârșitul nostru, cum ar fi să fim naivi în a crede că fericirea e cea pe care ne-o facem singuri? Și culmea, tocmai naivitatea, odată percepută conștient, să ne redea controlul ce ne lipsește atât de mult acum?
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
