Deseori trăim cu impresia că e prea târziu să mai schimbăm ceva. Avem idei despre cum ar putea lumea să fie mai bună, doar că le punem în cârca generațiilor viitoare. Copiii de azi care vor ajunge adulții de mâine și care vor avea șanse să schimbe lucrurile în mai bine.
Dar dacă ținem cu ei și vrem cu adevărat o lume mai bună, n-ar trebui, oare, să ne întrebăm ce moștenire le lăsăm? Dincolo de lucrurile materiale, ce fel de mentalitate le imprimăm în anii lor de început?
Când ne văd pe noi stane de piatră, le putem, oare, pretinde să fie altfel? Cât de credibil e ca ei să depună efort în a schimba ceva cu care s-au obișnuit, bun sau rău?
Sigur, le putem ține predici despre ce e corect și ce e greșit, dar cel mai probabil, modul în care noi ne raportăm la ele va deveni adevărul lor. Iar atunci când nouă ni se pare imposibil să schimbăm tipare comportamentale, de ce ar cuteza să o facă ei?
N-ar îndrăzni, căci răul, oricât de greu, le-ar fi familiar. N-ar da vrabia din mână de teama că e doar o cioară dincolo de gard. N-ar vrea să aibă de-a face cu un alt potențial rău, despre care nu știu suficiente lucruri. Și-ar conserva energia pentru a funcționa așa cum știu deja. N-ar părăsi zona de confort, oricum ar fi ea.
Și atunci, întrebă-te pentru început, ce șanse credibile are lumea lor să fie mai bună decât a ta și începe de acolo. Devin-o conștient de faptul că schimbarea ține de tine și nu de vremuri. Că atât timp cât ești pe pământ, te poți modela spre cea mai bună versiune a ta. Căci oricât de împietrit ai fi, poți alege să îți oferi timp și spațiu spre a face lumea ta mai bună. Spre a oferi tot ce aștepți să primești.
Atunci, poate, ai renunța la predici și ți-ai regla comportamentul, n-ai căuta vină ci rezolvare, ai începe să spui mai des lucruri care ți-ar face și ție bine să le auzi pentru a te simți văzut, acceptat și prețuit:
- te iubesc
- părerea ta contează pentru mine
- am greșit
- îmi pare rău că nu ai primit ce îți doreai
- te ascult; te rog, spune-mi cum te simți
- sunt aici pentru tine; te rog, spune-mi de ce ai nevoie
- sunt mândru de tine
- nu știu; hai să aflăm împreună
- nu te-am auzit atunci, dar te ascult acum
- îmi pare rău
- comportamentul meu nu a fost în regulă.
Atunci, poate, ar înțelege și cei dragi ție că nu e nevoie să schimbe lumea, ci e suficient să înceapă cu ei. Că schimbarea durabilă e cea care se produce om cu om, bucată cu bucată. Că viața e despre alegeri personale, nu despre convingeri inoculate. Că nu e niciodată prea târziu pentru a alege să fie buni.
Că „omul cu adevărat bun este doar cel care ar fi putut fi rău și nu a fost.” – Nicolae Iorga
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
