Sau mai degrabă, determinarea de a crește copii buni
Stau și mă întreb dacă vom putea vreodată să ne vindecăm de acest deziderat de a avea copii cuminți. Și la urma urmei, de ce ne-am vindeca de ceva ce face nouă viața mai ușoară?
Viața e grea oricum și devine și mai complicată odată ce vin copiii în ea. Atunci, uităm cum s-a simțit copilăria pentru noi și la gândul de a răzbate cu bine zilele, punem în vârful listei necesitatea ca ai noștri copii să fie cuminți. Să fie ascultători, să fie cooperanți, să fie liniștiți, să-și vadă de ale lor. Pe scurt, să ne deranjeze existența cât mai puțin.
Ei, asta parcă a sunat cam egoist, nu? Însă așa și e. Ori de câte ori le cerem să fie cuminți, le cerem de fapt să nu deranjeze. Pe noi sau pe cei din jur. Să-și facă vocile mici pentru a nu incomoda cu prezența lor. Și nu facem altceva decât să le cerem ce ni s-a cerut și nouă când eram mici.
Totuși, dacă am îndrăzni să ne vedem realitatea pentru ce este, poate am deveni mai conștienți de faptul că o generație de copii cuminți a creat o generație de adulți devalorizați, temători, lipsiți de putere și asumarea responsabilității.
Am avea poate curajul să recunoaștem că o generație de copii cuminți a creat o generație de adulți ce-și așteaptă validarea prețuirii și aprecierii celorlalți pentru comportamentele lor.
Nu ne-am ascunde să spunem că o generație de copii cuminți a creat o generație de adulți care n-au învățat ce e bine pentru ei, ci cum pot fi buni pentru ceilalți, în așa fel încât să fie recompensați pentru comportamentul lor.
Am fi sinceri cu noi, admițând că o generație de copii cuminți a creat o generație de adulți care nu-și cunosc valoarea decât atribuită prin importanța pe care le-o dau ceilalți.
Am accepta că o generație de copii cuminți a creat o generație de adulți dezamăgiți și mereu neîndreptățiți de către ceilalți.
Și oricât de dificil, am recunoaște că o generație de copii cuminți a creat o generație de adulți frustrați și plini de așteptări, care nu știu să ceară ajutorul atunci când au nevoie. Care se lamentează, găsind vinovați în oricine altcineva în afară de ei. Care adoptă o atitudine pasiv-agresivă în încercarea de a satisface nevoi.
Cum s-a ajuns aici? Tocmai prin reducerea la tăcere a micilor noastre voci ale copilăriei, care au cerut ajutor de atâtea ori și au fost adesea ignorate, minimizate sau chiar pedepsite. Cărora li s-a cerut insistent să fie cuminți, fără drept la replică. Cărora li s-a cerut să fie cuminți pentru a-și păstra prețuirea celorlalți. Cărora li s-a cerut să fie cuminți pentru a nu deranja.
Care mai e șansa noastră azi? Am putea, poate, să vedem că aceeași generație de adulți are nevoie să cadă la pace cu copiii cuminți din trecut și să-și găsească liniștea în a nu le mai cere copiilor de azi să fie cuminți de dragul lor.
Ne-am vindeca recunoscând că am fost cuminți pentru că doar așa am știut să ne facem plăcuți. Pentru că doar așa ni s-a permis să fim pentru a fi acceptați.
Așa poate, am prinde curajul de a nu mai crește la rândul nostru o altă generație de copii cuminți, punând în loc determinarea de a crește copii buni. Viitori adulți care vor decide să se prețuiască și aprecieze singuri, pentru propria valoare!
De ce am scris asta aici? Pentru că uneori uit să-mi mușc limba atunci când îi cer copilului să fie cuminte, căci mă deranjează. Comportamentul ei nu e despre mine, chiar dacă îl simt ca pe un afront la adresa mea de multe ori. Eu depun atât efort, iar ea parcă mă sfidează. Dar nu o face! Ea ține cu ea instinctiv și ori de câte ori îi cer să fie cuminte, îi cer de fapt să renunțe la ea în favoarea mea.
Iar asta nu-i ceva ce vreau, căci iată mai sus care e costul.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
