Ți se întâmplă vreodată să te trezești simțindu-te blocat în acțiunile tale? Ce faci atunci? Te întreb, căci uneori, mă trezesc blocată în mare parte din planurile mele. Și e frustrant!
Uneori, ușile nu se deschid, oricât aș bate la ele. Și e frustrant!
Uneori, nu depinde de mine. Și e frustrant!
Uneori, oricât de departe aș vrea să merg, simt că sunt cu frâna de mână trasă. Și e frustrant!
Uneori, așteptarea mă macină mai mult decât un refuz. Și e frustrant!
Se spune că răbdarea e o virtute și că lucrurile bune au nevoie de timp. Bun. Înțeleg. Am trăit destul timp să pricep că lucrurile bune nu se întâmplă peste noapte.
Însă ce te faci atunci când dai din coate să răzbați și nu e suficient? Când o faci în mod susținut, când te implici, muncești și nu avansează treburile?
Ai două opțiuni:
1. Te identifici cu frustrarea (sau pune aici orice alte sentimente ce te țin departe de unde vrei să ajungi) și nu mai vezi soluții, ci doar piedici. Te identifici cu fiecare pas pe loc sau înapoi, încât frâna devii tu. Te complaci și decizi că nu poți/nu merită să mai depui altă dată efort;
2. Te delimitezi de frustrare. Îți permiți să o simți pe moment, însă te delimitezi de ea, căci starea asta nu ești tu, ci e situația în care te afli acum. Atunci poate, nu mai dai vina pe alții ce te fac să aștepți. Și nici nu te vezi pe tine vinovat că depinzi de alții. Atunci iei situația pentru ce e. Iar în loc să te întrebi de ce n-a mers, mai degrabă cauți să vezi cum poți să repari, să îmbunătățești.
Ei bine, atunci poate realizezi că nu e mereu despre judecată, ci mai degrabă despre intenția de a încuraja reflecția. Și atunci, poate, gândurile altfel se așează.
Atunci poate, reflecția te-ar ajuta să vezi că dacă proiectul tău stă pe loc, nu e cazul să stai și tu. Iar dacă ceva nu merge într-o direcție, se prea poate să meargă altele, atât timp cât continui să crezi în tine. Atâta timp cât nu devii una cu frustrarea, dezamăgirea, vinovăția, furia etc.
Și atunci când te delimitezi de frustrare, te uiți la tine să vezi ce altceva bun găsești să-i scoți în față. Ce virtute ai să mergi înainte, chiar și când lucrurile par să stea pe loc.
Iar dacă ești părinte la rândul tău, atunci poate reflecția e una cu atât mai mult însemnată, căci astfel conștientizezi mai bine responsabilitatea acțiunilor tale, ca model de gestionare a dificultăților, în viața celor mici.
Mi-a luat o vreme să-mi văd opțiunile. Încă mă mai împiedic, uneori, în ele. Și e frustrant! Însă îmi recunosc starea și caut cumva să merg înainte. Acum mă ajută determinarea. Așa că, prin determinare, înainte!
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
