Atunci când am devenit părinte, întreaga mea lume s-a schimbat dintr-o dată. Până atunci, acordasem mult prea puțină atenție copiilor în general și mamelor în particular. Iar perioada sarcinii am petrecut-o citind despre ce se întâmplă în burtică și o mică parte din ultima lună, informându-mă cum se îngrijește efectiv bebelușul.
Iar dacă primele luni au trecut cum au trecut, odată ce copilul a început să crească, să reacționeze la lumea exterioară, la mine, m-am trezit că nu știu suficiente lucruri despre rolul meu de mamă.
Și subliniez, despre rolul de mamă, întrucât inițial așa am văzut realitatea noastră, ce părea să aducă a un film prost. Copilul devenise actorul principal, iar eu eram distribuită în cel mai important rol secundar, deși venisem la audiții total nepregătită. Am scris deja aici despre cum începusem atunci o frenetică luptă de a deveni mama perfectă, iar în familie îmi preluasem rolul suprem de a fi părinte implicat și responsabil absolut de fericirea copilului.
Cum mi-a mers câtă vreme am delimitat roluri, în loc să privesc relația pentru ce era? Evident, tot prost. De ce? În primul rând pentru că noi ca oameni, suntem ființe relaționale la bază. Avem nevoie de spații sigure în care să putem exista, unde să putem cunoaște și în care să ne putem cunoaște. Care ne aduc cea mai multă fericire, așa cum a demonstrat cel mai lung studiu privind bunăstarea omului și care oferă cele mai bune oportunități de creștere.
În acest sens, rolurile nu sunt suficiente. Ele pot funcționa în contexte în care personajele au, mai mult sau mai puțin, aceeași înțelegere asupra realității. Se bazează pe latura direcțională, dar mai ales rațională a lucrurilor, în care există logică, gândire și coordonare. Și care, în cazul copiilor, lipsește în totalitate. În primii ani de viață, creierul gânditor al acestora nu este deocamdată disponibil. Are nevoie să se formeze în timp, pentru a ajunge la maturitatea necesară procesării rolurilor.
Mai mult decât atât, rolurile asigură doar o parte din nevoi. Ele sunt responsabile de atribuții și sarcini în îndeplinirea unei misiuni, însă le lipsește cea mai importantă parte care creează punți în integrarea tuturor cunoștințelor predate astfel. Rolurilor le lipsește conectarea, conexiunea ce face posibilă legătura între lucruri, fapte, idei, procese sau însușiri.
Astfel, atribuirea de roluri în absența relației autentice, nu face altceva decât să creeze așteptări false. Noi ca părinți, devenim frustrați, căci deși aparent ne străduim și depunem efort în a ne îndeplini corespunzător rolul, nu avem rezultatele așteptate. Iar ei, la rândul lor, devin frustrați și se revoltă, căci le lipsește fix legătura ce le oferă siguranță să-și înțeleagă rolul.
În cazul meu, abia când am reușit să văd dincolo de roluri interacțiunea noastră, am putut fi mama de care avea nevoie copilul meu. Abia când am încetat să-i atribui simplul rol de copil, văzându-l în schimb ca un om mic, cu propriile interese și dorințe, am înțeles adevărata valoare a relației.
Nu suntem niciunii roboți programați să îndeplinim sarcini și abia atunci când percepem realitatea celuilalt, putem realmente, prin conectare, să înlocuim clișeul convenabil de a avea așteptări, îndeplinind roluri.
Deși ne-ar fi comod, copiii nu răspund la comenzi. Nu își citesc partitura și nu se încadrează în personajele din mintea noastră. În schimb, copiii răspund la relație. Ei reacționează la modul în care îi facem să simtă despre ei înșiși atunci când sunt în prezența noastră.
Însă dincolo de toate acestea, pentru noi ca părinți, e important să înțelegem că suntem singurii responsabili pentru a fi agentul schimbării. Relația cu copiii nu e de regulă „o stradă cu două sensuri”, în care fiecare lucrează continuu din greu pentru a satisface nevoile celuilalt. Din contră, cei mici tind să manifeste puțină considerație față de ale noastre. Iar în acest tablou, avem nevoie să cădem de acord că e în regulă să fie așa, cu atât mai mult în primii lor ani.
Poate am avea mai mult succes dacă am putea începe să privim relația ca pe două străzi paralele „cu sens unic”, spre a menține lucrurile în mișcare în aceeași direcție alimentată de creșterea fiecăruia în contextul relației.
Relația autentică pune la bază conectarea, urmată abia apoi de latura rațională și direcțională a lucrurilor, specifică rolurilor. De aici se naște legătura necondiționată de reguli și așteptări, ce oferă sistemul de creștere funcțională.
Iar ori de câte ori copiii pun la înaintare comportamente nedorite, am putea înainte de toate, să chestionăm unde ne poziționăm noi: în roluri sau în relație autentică. Neascultarea ascunde în cele mai multe cazuri, strigătul lor spre conectare.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe facebook aici:
