De curând, s-au împlinit 2 ani de la deschiderea grupului de Dialoguri sincere spre starea de bine. Nu mă ascund să spun că, așa cum a fost gândit inițial, nu și-a îndeplinit scopul. Însă trebuie să recunosc că a devenit, de capul lui, un spațiu de care, poate, era realmente nevoie.
Jurnalul virtual eliberator, cum s-a dorit să fie, n-a devenit loc de expunere a neliniștilor, de exersare a vulnerabilității în grup. Rareori au apărut postări ale membrilor, altele decât cele scrise de către mine. Chiar și așa, în marea majoritate a timpului, în afara câtorva reacții la subiectele deschise, a rămas liniște.
Inițial, m-a frustrat liniștea aceea, lipsa de acțiune vizibilă care știrbea sensul efortului meu de a întreține activitatea grupului. A fost nevoie să mă împac eu cu liniștea pentru a înțelege că așteptările mele erau greșit setate încă de la început, deși planul era ca grupul să fie diferit de celelalte din online.
Îmi doream să fie diferit, însă nu cunoșteam nici eu cum anume putea fi altfel în afara interacțiunii vizibile. Abia în ultimul an am început, cu adevărat, să apreciez liniștea care face loc vocii interioare să se exprime și să-i dea șansa să fie auzite chiar și fără a fi rostite. Căci impulsul reacțiilor e suficient să fie înăuntru, nu în văzul tuturor, de fiecare dată.
La 2 ani de grup, sunt fericită să realizez că acolo e liniște pentru că, uneori, de asta avem nevoie și nu știm. Că ne face bine să ajungem în locuri unde nu ne copleșește încărcătura dramelor și nici cealaltă extremă a pozitive vibes only. Și, mai ales, unde reacția imediată nu e de a căuta soluții la problemele altora, ci a vedea în noi răspunsuri la întrebări pe care încă nu ni le-am adresat.
La 2 ani de grup, iubesc, în sfârșit, cum e el diferit față de celelalte și vă mulțumesc că i-ați permis să se transforme în ce îi era menit să devină! Un colțișor de liniște într-o mare de gălăgie.
