Am crescut într-o vreme în care târziu am înțeles că nu contează atât de mult ceea ce știi despre lume, dacă nu e corelat cu ceea ce știi despre tine. Căci oricât de multe cunoștințe ai avea despre tot ce te înconjoară, valoarea lor va conta prea puțin în a te întregi pe tine.
În aceeași vreme dictată de „asl pls” (age, sex, location please), a conversațiilor direcționate spre a oferi răspunsuri celorlalți, n-am învățat să ne răspundem înainte nouă. Să ne conturăm în conștiință, ci mai de grabă ne-am schițat fugitiv în funcție de percepția celorlalți.
În ce măsură ne-a servit, sau mai bine spus deservit o astfel de abordare, te invit să citești mai jos, într-o traducere personală a unui articol The School of Life, despre a știi cine ești. S-ar putea să vină cu răspunsuri la întrebări pe care încă nu ți le-ai adresat, dar care lăsate fără cercetare, ar putea fi cauza lipsei stării de bine.
Mulți dintre noi rătăcim pe pământ, realizați în multe feluri, capabili de împlinire în anumite aspecte, dar cu o rană fundamentală care ne împiedică să devenim cea mai bună versiune a noastră: nu prea știm cine suntem.
Nu este vorba, desigur, de faptul că nu ne putem aminti elementele de bază ale biografiilor noastre. În schimb, nu suntem siguri cu privire la două aspecte importante: nu avem o idee clară a ceea ce merităm și nu avem un control sigur asupra propriilor valori sau judecăți.
Iar fără să știm cine suntem, avem tendința de a face față cu greu fie denigrării venite din partea celorlalți, fie adulării lor. Astfel, dacă alții decid că suntem lipsiți de valoare sau răi, nu va exista nimic în interiorul nostru care să ne împiedice să luăm de bune versiunile lor despre noi, oricât de greșite, extreme sau nebunești ar fi.
Suntem neputincioși în fața instanței de opinie publică. Întotdeauna îi vom întreba pe ceilalți ce merităm înainte de a căuta în interior un răspuns.
În lipsa unui verdict independent, suntem, de asemenea, nefiresc de avizi în a primi laude externe, iar părerea publicului va conta mai mult decât ar fi vreodată înțelept.
Ne grăbim către orice idee sau activitate pe care mulțimea o iubește. Râdem de glumele care nu sunt amuzante, acceptăm fără critică orice e la modă și neglijăm talentele noastre în defavoarea celor în vogă.
În fapt, urmărim opinia publică în mod servil, verificând constant capriciile lumii, în loc să consultăm un barometru interior pentru a ști ce ar trebui să ne dorim, să simțim și să prețuim.
Sigur, nimeni nu se naște cu o capacitate independentă de a ști cine este. În general, învățăm să avem o identitate pentru că, dacă suntem binecuvântați, în primii noștri ani, avem pe cineva își dă osteneala să ne ofere atenție și bunătate.
Acest tip de interacțiune ne oferă un adevărat portret al identității noastre pe care ni-l asumăm și îl îmbogățim de-a lungul anilor, folosindu-l ca apărare împotriva verdictelor denaturante ale altora grăbiți sau rău intenționați.
Astfel, a ști cine suntem este moștenirea faptului că am fost iubiți necondiționat de altcineva la început. Această construcție timpurie a identității pune în centru acceptarea și validarea propriilor sentimente ale copilului, fie de bucurie ori de tristețe, clădind stima de sine.
Acesta este idealul, dar, desigur, de multe ori se întâmplă ca realitatea noastră să fi fost alta. Fără cunoștință de cauză, se prea poate ca părinții să fi oglindit altfel comportamentul nostru, fără compasiune, deconectându-ne de propriile emoții. Acceptându-ne doar în cumințenie, pedepsind sentimentele neacceptate.
Însă dincolo de învinovățirea părinților asupra faptului că ne lipsește o identitate stabilă, cea mai mare realizare în calea stării de bine personale e conștientizarea faptului că putem să începem să corectăm problema în orice moment.
Ține de noi să căutăm ajutorul unei alte persoane înțelepte și amabile, poate un psihoterapeut bun, care să ne studieze îndeaproape, să ne oglindească în mod corespunzător și apoi să valideze ceea ce văd. Prin ochii lor, putem învăța să studiem, poate pentru prima dată, cum ne simțim cu adevărat și să luăm în serios ceea ce ne dorim de fapt.
Putem, cu generozitate, să învățăm să judecăm mai puțin, să ne vedem valoarea cu mai multă încredere în noi înșine decât în mulțime, setând limite sănătoase și înțelegând puterea și responsabilitatea de a fi bine cu noi și cei din jur.
După ce ne cunoaștem pe noi înșine astfel, vom fi mai puțin înfometați de laudă, mai puțin îngrijorați de opoziție – și mult mai originali în gândire. Vom fi învățat arta vitală de a ne cunoaște și de a ne împrieteni cu cine suntem cu adevărat.
Și ar mai adăuga că, dincolo de binele pe care ni l-ar face nouă o astfel de descoperire, ca părinți buni ce caută să crească prin ei copii împliniți, am putea astfel deveni pentru ei binecuvântarea din anii de început, ce le oferă moștenirea unei identități autentice proprii.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
