Pe unii oameni îi simți.
Pe alții îi vezi că încearcă, se străduiesc. Alții doar testează și trec mai departe, neconvinși că e ceva care merită. Unii sunt mereu în căutare, reinventare, neliniștiți, se cred cunoscători dar renunță când simt că nu știu suficient.
Alții cred că își doresc până când dau de greu și realizează că nu e pentru ei. Pe unii îi sperie necunoscutul și se blochează în tipare dincolo de care nu văd un orizont.
Sunt care pornesc motivați și pierd determinarea când eșuează la prima încercare. Ori cei care descoperă ceva la care sunt pricepuți, dar își pun frâne singuri și așteaptă alinierea stelelor.
Totuși, sunt unii oameni pe care îi simți. Care sunt acolo în povestea lor, indiferent de ce se întâmplă în jur. Se hrănesc cu ce au învățat că îi încarcă și nu permit să fie loc de scuze. Sunt cei care își găsesc timp să exerseze în fiecare zi și nu se tem că o fac degeaba, căci prima miză nu e succesul, e curajul de a vedea de ce sunt în stare.
Pe oamenii aceștia îi simți când vi se intersectează căile și orice ai face, nu poți rămâne indiferent. Fie alegi să îi privești să înțelegi mai multe, fie alegi să te uiți, fără să vrei, la ghinionul tău, până când ajungi să fii oricare dintre oamenii de mai sus, mai puțin cei pe care îi simți.
Căci dincolo de toate lucrurile, fiecare aspirăm la ceva. Și până să rămânem doar la firimituri din ce ar fi putut să fie un întreg, cum ar fi să ne inspirăm din ce simțim întreg?
Posibil ca textul de mai sus să ți se pară picat din cer. Dar nu e, e de pe pământ, dintre oameni. Îl pun aici pentru că în ultima vreme am învățat tot mai mult să fiu observator, să caut inspirație uitându-mă în jur.
Nu obișnuiam să fac asta, îmi plăcea să cred că sunt autosuficientă, că muza e în mine, că nu e original ce creez uitându-mă la alții. Apoi tot eu am înțeles că deși majoritatea poveștilor bune s-au spus deja, ele prind altă formă când am curajul să le spun eu.
Tot pe atunci am realizat că întorceam capul nu din autosuficiență, ci din ignoranță, ca mecanism de autoapărare pentru tot nenorocul meu. Încă mai am porniri de genul, dar acum știu că chiar dacă primul instinct e să mă victimizez, caut să mă înconjor tot mai mult de oameni pe care îi simt capabili și îi iau de model pentru toate momentele mele de slăbiciune.
Dacă ei pot, de ce să nu pot și eu, căci oameni suntem cu toții și fiecare a început de undeva. Probabil, de la curajul de a se face simțiți pentru toate lucrurile bune care nu au fost spuse/făcute încă de către ei.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
