Dacă primul an a fost despre deprinderea rutinei de a scrie și despre elementele de bază în construirea unei povești bune în format de nuvelă, al doilea an la Școala de scris The Writing School e despre cum se scrie un roman bun.
Ei, bine, dacă vă întrebați vreodată cum se face un lucru, oricare ar fi acela, nu vă opriți doar la a căuta răspunsuri în locuri cât mai elevate ori pe chatul GPT, căci nici cea mai înaltă formă inteligență artificială n-o să vă poată lămuri dincolo de câțiva pași teoretici, indiferent de ce vă interesează să cunoașteți.
Sigur, teoria e importantă, însă practica e cea care ne învață, înainte de toate, în orice domeniu „cum se face”, odată ce am parcurs teoria. Acea încercare și eroare care e mama învățăturii. Așadar, al doilea an la Școala de scris e despre cum se scrie un roman, scriindu-l.
Nu știu cum vă sună vouă, dar pe mine m-a neliniștit teribil conștientizarea aceasta, deși știam ce urmează să se întâmple încă de când m-am înscris. Iar dacă până acum am făcut față, cât am putut, jonglând între job, casă, blog, cărți pentru copii, club de lectură și școală, de la începutul anului a apărut sentimentul că timpul e mai scurt ca oricând. Și odată cu el, piticii aceia enervanți ce șoptesc în ureche că nu ești în stare, că e prea mult, prea greu, „prea” imposibil pentru tine. Îi știți? Dacă ați ieșit cel puțin o dată din zona de confort, trebuie să fi înțeles despre ce vorbesc.
Doar că, ghiciți ce? Pe zi ce trece descopăr că nu e vorba despre timpul lipsă, nici despre neliniște și pitici, ci despre ce e și ce nu e o prioritate acum. Și, mai ales, despre disciplina de a face ordine în gânduri și sarcini, păstrând obiceiul de a bifa zilnic, oricât de puțin, din priorități.
Așa că, nu mă hazardez să îmi propun să termin anul acesta un roman care să fie cea mai bună muncă a mea de până acum, dar îmi asum să lucrez cu disciplină, în fiecare zi, atât cât e posibil, în continuare.
Căci dacă am înțeles, în sfârșit, ceva din ultimii ani de când depun efort în a explora ce am descoperit că aș putea face bine, e că oricât ar fi de mare elefantul, el se mănâncă pe bucăți.
Curând, a doua lună din noul an e pe terminate și pentru școală am strâns 9 pagini la care am pus cuvinte pe care le-am păstrat, le-am șters sau le-au rescris. 9 pagini în 2 luni din 12. 9 bucăți dintr-un elefant de peste 200. Și, în același timp, dar dintr-o altă perspectivă, 9 pagini care sunt mai mult decât nimic de teama că nu are rost să mă apuc, că n-au cum să termin.
Să așterni peste 60.000 de cuvinte într-o poveste care să fie bună la final printre alte responsabilități nu e floare la ureche. De multe ori, e nevoie să scrii dublu pentru a rămâne cu ce e însemnat să rămână.
Dar iată că doar în articolul aceasta am pus până acum aproape 600 de cuvinte, într-o pauză de la alte priorități pentru a arăta că bucată cu bucată se construiește un întreg, nu dintr-o dată.
Știu că ne-ar plăcea să fie totul simplu, rapid, intuitiv, să ne iasă și bine. Însă, de obicei, orice pare simplu, rapid, intuitiv și bun e de fapt disciplină exersată în timp, pe bucățele ce pot fi ingerate după gura fiecăruia.
Important e să continuăm cu determinare să împărțim întregul mai mare decât noi în părți gestionabile, înainte să ne copleșească teama că ne-ar putea înghiți el dacă îndrăznim să facem un pas înainte.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici: