A mai zburat un an. Unul despre care, acum pe final, aud tot mai des că a trecut fulgerător de repede pentru majoritatea celor din jur, nu doar pentru mine.
Uneori, am impresia că am clipit și duse au fost zilele, iar uitându-mă în spate, în special pe grupul Dialoguri sincere spre starea de bine, observ că foarte multe texte încep cu “am zile pline”.
După anii de pandemie și primăvara de groază, timpul rămas pentru multele planuri s-a comprimat în ce a fost un Orient Express năucitor, cu foarte puține opriri.
Cu toate acestea, 2022 n-a trecut ca prin brânză, ci și-a făcut simțită prezența cu toată viteza lui prin mine. Mi-a adus o reconfigurare a priorităților și m-a învățat să realizez cât de mult mai am încă de învățat.
Mi-ar plăcea să cred că mai am încă timp pentru asta, însă tot mai mult simt că timpul e relativ, subiectiv, orientativ, deși e printre cele mai precis măsurate unități ale umanității.
2022, în viteza lui, mi-a exersat răbdarea, stăruința în așteptare și atenția în a stăvili așteptări. Mi-a testat anduranța la stres și uzură, la a păstra optimismul și curajul de a merge înainte. M-a determinat să transform frustrarea în creativitate, doar să descopăr cât de ofertantă e ea atunci când devine avânt în loc de frână.
Și, poate, printre cele mai bune lecții, anul mi-a arătat că poate exista liniște în dezordine, căci cele mai bune soluții apar odată cu problemele. Că provocările sunt propulsorul creșterii și că, până la ultima suflare, singurii care ne pun piedică suntem noi.
După doi ani de blog și două cărți publicate, 2022 a venit cu cel mai mare volum de scris de până acum. Nu pentru blog, nu pentru alte cărți, ci pentru temele de la Școala de scris unde am așternut sute de pagini pe care nu le va citi nimeni. M-am împăcat cu gândul ăsta și e chiar liniștitor acum când, în sfârșit, văd rostul efortului în calea creșterii.
Până anul trecut, aș fi zis că e suficient talentul, steaua norocoasă și curajul, dar acum înțeleg că ele contează până la un anumit punct, de la care diferența o face nu determinarea de a dovedi lumii de ce ești în stare, ci aceea de a-ți dovedi ție că poți mai mult atunci când nu înveți după ureche, ci după alții mai buni ca tine.
După cinci ani de voluntariat, 2022 mi-a arătat cât de ușor se inundă visurile atunci când nu ai alături o comunitate care să te ajute să găsești căi noi prin care să curgă apa atunci când cele vechi se înfundă.
După opt ani de mămicie, 2022 m-a făcut să înțeleg că dependența de început dă aripi independenței de acum, chiar dacă, uneori, duc dorul timpului legat în îngrijirea puiului de om. Număr pe degete nevoile ei încă împlinite de către mine și un ochi râde și altul plânge, căci copiii sunt mici doar odată.
Dincolo de toate acestea, 2022 a început cu o renovare de casă în plină instabilitate, cu o a doua carte a cărei publicări a stat sub semnul întrebării până în ultima clipă și a continuat cu revenire la un normal ce atârnă de un fir de ață. Cu revelații, cu întristări, cu bucurii imense, cu multe întâlniri de lectură, cu muncă dis de dimineață și până târziu în noapte, cu pauze scurte și intense, cu prieteni noi și vechi prietenii sudate, cu planuri împlinite, unele depășite surprinzător și altele ne duse până la capăt, cu liniște și dezordine în același timp.
Cu noi orizonturi spre care să mă îndrept, recunoscătoare pentru fiecare clipă care vine și trece. Căci toate vin să le trăim și trec să luăm din ele ce ne e dat să ne aducă.
2023, oricum ai fi, dă-ne șansa de a ne croi drumul prin tine!
