Fără niciun boicot
Ori de câte ori e ziua cuiva, încă de când Delia a lansat melodia Acadele („Boicot, boicot, Dacă țin regim nu pot, Azi e ziua mea vreau tort, Azi e ziua mea vreau tort”), mă gândesc la cât de mult ne înfrânăm toate bucuriile în viața de zi cu zi pentru a fi așa cum se cade să fim. Nici prea, prea, nici foarte, foarte. Moderați până în adâncul oaselor, până la smerenie prost înțeleasă. Temători să ne meargă bine, pentru ca nu cumva apoi să ne meargă rău.
Ne boicotăm singuri orice șansă la fericire, pentru o amorțeală care ne e confortabilă, în care simțim puțin și trăim puțin, dar facem multe. Și apoi vine ziua noastră ori alta de sărbătoare mare și abia atunci ne permitem să dăm reset înfrânării pentru câteva clipe de bucurie, pe care le plătim mai apoi cu vinovăție.
Cu greu dereglăm ritmul obișnuinței, căci următoarea zi e una fără însemnătate, fără cruce roșie ori încercuită în calendar, așa că ne punem la loc ochelarii de cal și trăim pe pilot automat.
La întrebări de curtoazie răspundem sec, căci am învățat că dacă spunem că ne merge bine, înseamnă că ne lăudăm, iar dacă spunem că ne merge prost, ne plângem întruna. Așa că preferăm să nu amintim despre cum suntem de fapt și afișăm doar imagini politicoase, ușor de acceptat.
Adevărul e că de cele mai multe ori, nici noi nu știm cum suntem de fapt, fiindcă preferăm să nu ne pierdem vremea analizându-ne prea mult.
Și apoi când vine ziua noastră ori alta de sărbătoare mare, ne numărăm anii și nu vedem viața din ei, căci ne-am cenzurat bucuria de a trăi sub teama de a nu mai fi relevanți pentru alții.
Însă apoi vine o zi care nu e neapărat ziua noastră ori alta de sărbătoare mare, când dacă suntem suficient de curajoși să ne privim oglindiți în ochii copiilor noștri, ne recunoaștem bucuria boicotată de traiul amorțit. Și, de dragul lor, căutăm să reînvățăm să le simțim pe toate.
Ne permitem să cutezăm spre mai mult bine în viața noastră, căci atunci pricepem în sfârșit că ei nu au nevoie să ne dăm viața pentru ei, ci au nevoie să le arătăm cum să trăiască. Cum să crească fericiți. Atunci învățăm și noi cum se crește fericirea.
Lucrurile nu se schimbă peste noapte, e multă muncă la mijloc, e cu suferință și acceptare, dar e cu felul de cunoaștere ce aduce luminare și dă sens prezentului, anilor trecuți și viitori. E un parcurs ce începe și se termină cu ultima suflare conștientă. E unul ce aduce claritate în mers, în ritmul nostru, dictat de conștiință.
Azi e ziua mea, am tot. Și am și tort.
O spun fără trufie, ci nu multă recunoștință față de anii mei și cei dragi din ei. Am adunat 38 de primăveri de când sunt aici și puține de când am renunțat la boicot.
Încă învăț cum să simt bucuria și tristețea atunci când vin. Dar mă tem mai puțin și trăiesc mai mult. Alung gândul că după râs vine plâns, căci unica certitudine e prezentul, iar noi suntem singurii care avem responsabilitatea de a decide asupra cursului vieții noastre.
Încă învăț să mă bucur de felia mea de tort și să îmi recunosc că am deja tot, fără niciun boicot.
Dacă articolul a fost relevant pentru tine, te invit să îl distribui pe Facebook aici:
